De la inima la inima

Colindam in cautarea implinirii sufletesti. Pentru ca asta cautam de fapt dupa un an in care am iubit, am urat, in care ne-am bucurat si ne-am suparat. Cautam sa ne desavarsim opera in planul umanitatii. De asta vizitam camine de batrani si copii, de asta ne prefacem ca suntem (sau pentru cateva zile chiar devenim) mai buni. Ne simtim mai bine sau mai putin vinovati. Si asta ne aduce un zambet calm si sigur pe chip. Ne simtim oameni.

De ce avem nevoie sa ne simtim mai putin vinovati?

Pentru mortii pe care i-am uitat. Pentru superficialitatea cu care ne traim cele mai multe dintre zilele anului. Si pentru faptul ca nu am facut tot ce ne-a stat in putinta pentru a reusi sa progresam. Suntem mai autosuficienti decat ne place sa recunoastem. Suntem, probabil, mai imbuibati cu prejudecati decat pot cei mai multi dintre noi sa realizeze vreodata.

Putini sunt cei care realizeaza asta si le explica si semenilor sai. Si mai putini sunt cei care au puterea sa recunoasca si sa accepte.

Suntem niste lupi legati la ochi

Si care in acest mod se lupta cu ursul si leul pentru suprematie. E adevarat ca lupta nu e dreapta si ca adversarii sunt nemilosi. Partea proasta in ceea ce ne priveste este ca toata viata invocam carpa ce ne obtureaza vederea. Orbecaim in neant si intr-o inconstienta nepasare. Suntem dezavantajati, deci nu mai putem face nimic.

Asa gandim. Asa gandim atunci cand seful sau colegii nu sunt pe gustul nostru, asa gandim atunci cand prietenii par ca ne intorc spatele. Si asa gandim cand ne urcam la volan, dar afara e ceata. Si acolo ramanem pentru totdeauna. Trec anii si apoi ne trezim vorbind singuri: “am fost coleg cu ala, “eram mai bun ca el acum cativa ani” sau “nu e chiar mare lucru de capul lui”. Ne plangem de mila si mai turnam un pahar de sprit.

Facem toate astea desi le-am promis celor dragi ca vom da totul pentru a reusi. Atunci cand ne-am despartit de ei am crezut ca in noi s-a rupt ceva. Dar in bine, ca un muschi ce are nevoie sa se rupa intai pentru a putea creste. Si ca nimic nu ne va mai sta in cale.

Octavian Paler insa avea dreptate. Lumea e absolut impasibila la durerea noastra. Si daca nici noi nu reactionam, daca nici macar noi insine nu luam atitudine, cine credeti ca ne va trage inainte? Da, avem prieteni. Dar, orice s-ar spune, au si ei viata lor si propriile provocari. Propria noastra misiune are un singur capitan. Si nu are rost sa il cautam in alta parte.

Craciun Fericit, prieteni! Si tineti minte. In pragul Craciunului avem datoria de a lasa la o parte ipocrizia. In pragul acestor Sfinte Sarbatori avem in primul rand obligatia morala de a pastra vie amintirea celor care nu mai sunt printre noi.

Si care ne-au sprijinit candva pentru ca noi sa ducem mai departe un mesaj mai bun, un mesaj de libertate in gandire si actiune si un mesaj de omenie. Si au plecat cu aceasta speranta. Bunicii mei, Garofina si Mircea, din comuna Horodniceni, judetul Suceava si unchiul meu, Mihai din Falticeni sunt asemenea oameni. In noaptea de Craciun ma voi gandi in primul rand la ei. Pentru ca asta facem. Colindam in cautarea implinirii sufletesti.

Paula Selling – Colindam, Colindam

Nu vezi filmuletul direct pe email sau in reader?
Click aici: De la inima la inima