Acest articol a pornit de la o intrebare ce mi-a fost adresata de curand: “Cum motivezi pe cineva sa-si infrunte problemele daca fuge de ele de cand se stie?”
Aceasta este cea mai mare provocare. Personal, cred ca exista o singura metoda, insa asta cere foarte mult timp, atentie si dedicare din partea unei persoane din exterior dornica sa sustina persoana in cauza pe drumul catre a isi regasi drumul in viata si a si-l urma.
Primul pas, si cel mai important, este identificarea prin mult dialog si apropiere de acel lucru, acea credinta profunda, in care persoana respectiva spera, vrea sa creada cu tot dinadinsul ca se va intampla intr-o buna zi… ca va ajunge sa fie asa. Fiecare om are o viziune despre sine sau despre viata, iar aceea este sursa pe care trebuie sa o re-activam.
Odata ce aceasta sursa este identificata, trebuie sa fim constienti ca persoana respectiva poate inca sa nu aiba suficienta putere ca sa isi traiasca acea sursa. Spera, dar nu crede cu adevarat. Ceea ce ii lipseste unei persoane care spera, fata de una care crede cu adevarat, este curajul de a trece peste frici, temeri, sabotari personale, zone de confort.
Asa ca zi de zi, diversi oameni trebuie sa sprijine persoana in cauza. Aceasta perioada poate dura de la cateva saptamani (cele mai optimiste situatii) pana la cativa ani. Mai exista o exceptie care poate accelera procesul, si aceasta este intalnirea cu moartea (un accident, o boala care ne pune fata in fata cu moartea).
Iar, in perioada asta, din ce in ce mai multi trebuie sa sprijine persoana sa strabata un ocean de frici pentru a ajunge la mal unde sa se reintalneasca cu sursa, cu sine.
Este foarte important ca atunci cand cineva isi doreste sa ajute pe altcineva, sa se intrebe foarte bine cat de parte este dispus(a) sa sustina acea persoana deoarece, daca nu va sustine persoana pana la capat, cateodata se poate sa se produca mai mult rau decat bine.
Deci, pe tot acest drum, daca iti doresti cu adevarat sa sustii persoana respectiva, trebuie sa nu uiti ca persoana in cauza are nevoie sa devina puternica si sa isi recapete increderea in sine si nu tu sa ai dreptate sau sa iti dovedesti cat de mare si tare esti.
Asadar, tu trebuie sa sustii persoana tot timpul si sa fii atent(a) sa nu o trimiti la pamant niciodata. Din contra, de fiecare data cand este la pamant, trebuie ridicata aceasta persoana. Doar asa, pas mic, dupa pas mic, victorie mica dupa victorie mica, intr-o buna zi persoana isi va recapata increderea ca poate merge pe propriile picioare.
Asadar, nu trebuie sa motivezi persoana in cauza pentru ca a incerca sa motivezi pe cineva in situatia asta este ca si cum v-ati condamna pe amandoi la moarte.
Ce trebuie facut este ca persoana sa fie sustinuta sa isi regaseasca puterea interioara si increderea in aceste forte proprii.
13 răspunsuri
In primul rand, la multi ani !
In al doilea rand, citind doar titlul ma gandeam „Mihai scrie despre politica – pe cine sustinem la alegeri” hihi
Dupa aceea m-am linistit – articolul e super. La inceput ii dai peste, apoi il inveti sa pescuiasca. Altfel, ajutorul nu mai e ajutor…
@Marius – Multumesc de urare si de simplitatea cu care ai subliniat perfect mesajul acestor multe randuri scrise de mine! :D
frumos articol…
de multe ori m-am intrebat daca am puterea sa sustin o persoana si doar in cateva cazuri mi-am dat seama ca am resursele necesare de timp si rabdare.
Cred ca mai intai de toate trebuie verificat daca persoana intr-adevar vrea sustinere, indiferent cat de negre si disperate sunt lucrurile e posibil ca persoana respectiva sa nu vrea…
@ diana – da da da. Este necesara prezenta intentia si motivatia persoanei respective :)
Foarte interesant subiectul! De multe ori incercind sa sustin pe cineva -pina la capat – mi-am pus intrebarea daca nu eu insami am nevoie de aceeasi sustinere? De multe ori trecem impreuna prin acel „ocean de frici ” si odata ce am ajuns la mal eu ” sustinatorul ” constat ca m-am epuizat energetic.Si faci o pauza sau nu dar mereu o iei de la capat si devii dependent la un moment dat de nevoia de a sustine pe cineva. Devine pentru un timp un mod de a trai sau de a fugi din calea propriilor probleme. Se rezolva totul cu trecerea timpului?
Cred ca in primul rand ar trebui sa ne intrebam, este persoana respectiva pregatita sa fie sustinuta (de catre altcineva?) Pentru ca multe persoane prefera stadiul de victimizare si sa fie compatimite..
@ ariana – se rezvolva totul cand ai rezolvat ce aveai de rezolvat LA TINE prin ajutorul oferit celorlalti :) Initial nu ii invatam pe ceilalti sa pescuiasca ci pescuim pentru ei, insa in timp, daca noi ajunge sa fim bine cu noi, ii vom invata pe ceilalti sa pescuiasca…pentru ca nu ne mai este frica sa ramanem singuri.
@ ANA – de multe ori trebuie sa simti, pentru ca din frica persoana respectiva, chiar daca isi doreste, va spune nu. Nu stiu daca ai vazut filmul „The Ron Clark Story”. Daca nu, iti recomand sa te uiti peste un scurt montaj aici: http://www.musat.com.ro/2009/10/26/film-the-ron-clark-story/. O sa vezi cum in prima faza e nevoie ca cineva sa creada in noi, pentru ca noi sa ne deschidem si sa „crestem mari” :D
Cred ca mai e un aspect de discutat aici: nelinistile, fricile, neincrederea sunt din ce in ce mai putin prezente pe masura ce persoana respectiva se cunoaste din ce in ce mai bine pe sine.
Daca reusesti ca, pe langa sustinere, sa ajuti pe cineva sa se cunoasca mai bine, atunci chiar trebuie exclamat: „jos palaria”.
Multumesc ! Ai dreptate , va trebui sa strabat singura acel „ocean de frici” ( mi-a placut expresia asta f. mult) si daca voi reusi sa ajung SINGURA la mal atunci voi putea sa-i ajut si pe altii. sper sa gasesc energia si curajul necesar! :)
@ Daniel – asta ar trebui sa fie, cel mai probabil, singurul scop. Altfel, este doar nevoia cuiva de a avea pe cine sa sustina, fugind de propriile probleme. Cred ca in timp ce cineva ajuta pe altcineva, el/ea insusi ar trebui sa fie intr-un proces ori de coaching ori de self-coaching.
@ Ariana – mi-a placut ce a spus la un moment dat o amica „Bucuria vietii mele e viata in sine, becoming more of what I really am and enabling others to do the same.”. Cele doua procese pot merge in paralel :)…a ne ajuta pe noi si pe drumul nostru sa ii ajutam pe cei pe langa care trecem si ne cer ajutorul si ne simtim pregatiti sa ii ajutam, continundu-ne insa drumul :)
Eu cunosc un scenariu pe care nu l-am întâlnit în acest articol sau în comentariile aferente.
Persoana are o problemă, este disperată după ajutor, și nimeni nu poate să o ajute. Pentru ceilalți această problemă nu există. „Fleacuri…” ar fi răspunsul la un apel (disperat) de ajutor. Dintr-o perspectivă universală, într-un cadru relativist absolut, problema în cauză poate fi într-adevăr un fleac. Însă un fleac poate distruge mai mult decât un cuțit. Cu un fleac se pierde încrederea în sine, încrederea în prieteni, cei dragi pot deveni irelevanți. Mai târziu poți să ajungi să râzi de puerilitatea acelei probleme. Singura condiție este să poți trece peste un fleac. Cu ajutor sau cu forțe proprii. Se întâmplă să nu treci (a se înțelege suicid). A ști că există oameni mai triști nu ajută și nu te interesează.
Cea mai mare este problema ta, și anume cea din acest moment.
Nu răspundeți cu „fleacuri…” decât după ce vă convingeți că e bășcălie