Pentru saptamana viitoare v-am pregatit o surpriza tare de tot!
Va invit sa scriem articolul impreuna! Ce inseamna asta? Inseamna ca eu anunt titlul si paragraful introductiv ale articolului si apoi va astept sa il ducem la bun sfarsit.
Opiniile voastre pot fi postate ca si comentarii aici. Termenul limita de postare este sambata, 13 septembrie, ora 24:00. Cele mai bune opinii vor fi incorporate in articol. Iar saptamana viitoare va veti putea lauda prietenilor ca ati scris pe Empower.ro! Numele autorilor celor mai interesante comentarii vor fi anuntate in cadrul articolului. Pentru ca lumea sa va poata aplauda! Meritati acest lucru.
Incepem? Iata de unde plecam:
Hanul si padisahul
Istoria invingatorilor nu accepta capete plecate. Vine dupa noi precum un uragan ce nu mai are rabdare cu lipsa de organizare pe care o zareste. Plecand de la aceasta imagine, oamenii se impart in 2 categorii.
Pe de o parte, cei care se transforma in soareci. Sunt oamenii care intorc spatele si incearca sa fuga. Dand dovada de o lasitate pe care nu au invatat-o de la nimeni. A existat dintotdeauna in ei. In alta categorie sunt oamenii capabili sa il ironizeze pe calau. Si sa-l scuipe in fata cu o nebunie si o inconstienta care i-a impins catre victorie toata viata lor!
Sunt momentele in care literatura strabunilor se imbina cu viata noastra. Si sunt clipele in care mostenirea pe care o lasam rasuna mai puternic decat un bucium ratacit de cioban.
[ … ]
12 răspunsuri
Cred ca situatiile dificile sunt cele care scot la iveala caracterului oamenilor. Sunt cele care ofera posibilitatea de a-i evalua si de a decide daca te poti baza ori nu pe ei.
Istoria ne va urmari mereu, fie ca ne place sau nu. De aceea, trebuie sa avem grija sa o intelegem, sa o respectam si sa facem tot posibilul de a cinsti traditia careia stramosii nostri i-au pus bazele.
P.S. Felicitari pentru initiativa, Ovidiu! Felicitari pentru initiativa, Empower! Sunteti minunati!
Alina, aceasta dilema ramane in picioare de foarte mult timp. Oamenii care par a avea o moralitate indoielnica si-o arata in momentele extreme sau pur si simplu nu pot face fata situatiei si clacheaza doar atunci?
E o discutie lunga si delicata aici.
Si eu cred ca istoria ne va urmari pe intregul parcurs al vietii noastre.
Multumesc pentru comentariu. Tocmai te-ai inscris in concurs! :)
Discutia e foarte lunga. Dar, Ovidiu, crezi totusi ca cineva o va putea solutiona vreodata? Sau ca exista o solutie universal valabila?
Eu mai degraba cred in unicitatea fiecaruia dintre noi si in categoria care include atat posibilitatile, cat si limitele noastre.
Ca sa fim invinsi am invatat fara sa vrem de la parinti , din gena romanului . Acum doar prin dezvoltare persoanala sau o educatie curata poti sa gandesti la scara mare , sa visezi sa ajungi undeva (Cum ,este o alta situatie). Ne este mai usor sa intoarcem spatele si sa evitam problemele. Putini suntem cei care le asteapta, o problema rezolvata este inca un pas o experienta in plus.
Trebuie sa fim invingatori si asta din pacate trebuie sa o invatam singuri de acum..
Seremi, crezi ca ne-ar ajuta sa progresam faptul de a privi inainte si de a nu ne mai gandi la trecut si la lucrurile care ne-au tras inapoi pana acum?
Sau trebuie sa tinem cont de ceea ce a definit intreaga noastra existenta, asa cum spune Steve Jobs?
ziua de maine va fi maine prezent si poimaine trecut. nu cred ca ai cum sa nu te gandesti la trecut. cred ca inseamna sansa de a invata din greseli. Fara trecut nu ai nici viitor. Progresezi fata de tine de la un moment la altul, de la un trecut la un viitor ce in curand va fi chiar el trecut…Si iata, mi-am amintit ca am citit undeva o poezie,stati sa aduc cartea….
Mariana Filimon – Poemul despre amintirile noastre
„Aducatoare de lumina
ziua staruie sa patrunda
in amorteala dintre cuvinte
clopot deschis
de unde vor izbucni iar
si iar
secunde minutele ceasul
abur adanc ce poate fi el insusi
chiar maine trecut
un trecut fara glorie
si fara intoarcere
cum fiecare isi croieste
pe masura lui amintiri”
Si daca trecutul nu iti convine, Ioana?
Eu la acest caz ma refer. Cu totii avem si amintiri neplacute. Care e cea mai buna solutie in acest caz?
Te-ai inscris in concurs! Felicitari! :)
Luni va aparea articolul :) .
Daca trecutul nu-ti convine…nu uiti! Data viitoare vei sti ce sa nu repeti si vei sti sa faci mai bine ceea ce merita imbunatatit si vei avea curaj sa faci ceea ce poate nu ai indraznit. Important este sa vrei!
P.S.
Imi place sa va citesc desi ma simt timorata si deseori depasita, chiar daca vreau sa raspund parca nu pot sa o fac mai bine decat o faceti voi in articolele voastre. Mi-am pierdut exercitiul si ati aparut (sigur nu intamplator) ca o provocare pentru mine.Asa ca, va multumesc,
Recomand celor care se simt timorati (draga mea, din nefericire, faci parte dintre multi, multi altii…) sa deschida un blog – nu din cele cu foto si filmulete (grozave in felul lor), ci pur si simplu scriind acolo impresiile pe larg pe care ti le-au lasat diverse evenimente, relatii, comunicari, simtiri traite de tine personal. Pofta vine mancand si jena dispare… exersand !! Mult succes, multi cunoscuti ai mei au reusit astfel !!!
Cu drag, Cristiana (si pe mine ma mai chiama si…Ioana !!) :)
Ovidiu, draga Ovidiu, sa nu crezi ca nu ma inscriu in concurs din alte cauze decat pentru faptul ca eu… va asasinez destul cu lungile mele comentarii, pentru a ma pomeni si pe post de asasin cu acte in regula !!! :) Glumesc !!! Meritai o vorba buna, sa stii ca pun foarte multa caldura in aceste cuvinte si in tot ceea ce faci aici – multa apreciere, la fel ca si pentru altii. Va imbratisez pe toti, din tot sufletul meu !!!
Foarte interesant topicul. Intr-adevar, curajul sau lasitatea de care dam dovada in anumite momente ale vietii ne pot influenta existenta pentru totdeauna. Iar titlul mi s-a parut si el sugestiv, ducandu-ma cu gandul la faimoasa legenda a lui Timur Lenk si Baiazid I. Insa lucrul cel mai impresionant la care m-am gandit cand am citit acest titlu, este povestea adevarata a unei adolescente, Patti Wilson, pe care am citit-o nu demult intr-o carte despre dezvoltarea personala. Desi bolnva de epilepsie, Patti si-a propus sa doboare recordul mondial feminin la rezistenta, care era de 80 de mile la momentul respectiv. Asa ca, pornind de la cateva minute de jogging in fiecare dimineata, a reusit pe cand era in clasa a 9 a, sa alerge din districtul Orange pana la San Francisco, pe o distanta de 400 mile. In al doilea maraton, un an mai tarziu, in drum spre Portland, si-a fracturat un picior, insa a refuzat punerea acestuia in ghips, pentru ca nu ar mai fi putut continua, desi suferea de dureri ingrozitoare. Asa ca a terminat cursa la Portland in ziua cand implinea 17 ani. Dupa 4 luni de alergare pe Coasta de Est si pe cea de Vest, Patti a ajuns la Washington unde a dat mana cu presedintele SUA. Ea i-a spus: „Am vrut ca oamenii sa stie ca epilepticii sunt fiinte normale cu o viata normala.”
Impresionant, nu? Patti a facut asta pentru ca a avut curaj, si-a ironizat perpetuu calaul – boala sa- , privind-o ca pe un simplu incovenient in privinta caruia trebuia sa fie precauta; a avut curajul sa nu se indoaie in fata bolii, ci sa o faca pe aceasta sa se indoaie in fata personalitatii ei puternice. Ea a fost asemenea hanului Timur Lenk care si-a pus dusmanul, pe Baiazid Fulgerul, intr-o cusca, transformandu-l in trofeu de razboi.
Va multumesc tuturor pentru comentarii!
Luni va aparea articolul pe care l-am scris cu ajutorul vostru. Spor si realizari in tot ceea ce faceti! :)