Blocaj… numai din cauza ta

De-atunci au ramas flash-urile clipelor de neuitat acoperite de parfumul indepartat al unor trairi intense, specifice varstei.

Aveam 14 ani si mi se parea ca lumea se imparte in alb si negru. Nu putea fi decat bun sau rau, placut sau neplacut, rece sau cald. Intr-o asemenea lume, dragostea este un sentiment trait la maxim, a carui neimplinire te poate frange.

Iubeam o fata. Pe ascuns, consumandu-ma in fiecare clipa in care nu era aproape de mine, cum fac toti tinerii la prima iubire din viata lor. Am intalnit-o intamplator in curtea scolii, intr-o pauza. Se transferase cu cateva zile in urma. Statea intr-un grup de fete, razand cu pofta, trecandu-si la intervale regulate mana prin parul lung si aruncand priviri fugare grupului de baieti din clasele terminale de liceu. Am fost vrajit pe loc.

De atunci nu puteam decat sa fiu cu mintea la ea. Imi faceam planuri ascunse, ma gandeam cum sa ajung in atentia ei, cu ce s-o impresionez. Eram la acea vreme mai scund decat marea parte a elevilor de aceeasi varsta, evident nu excelam la baschet, sportul liceului si bineinteles nu eram un tip popular. Sansele mele de reusita erau minime.

Cu toate acestea imi faceam planuri in continuare. In fiecare pauza imi cautam de lucru pe langa grupul fetelor in care aleasa era prezenta, incercand sa fiu luat in seama, discutand cu voce tare si abordand un comportament „macho”.

Evident, nu reuseam decat sa fiu caraghios. In contrapartida, baietii care ii atrageau ei atentia jucau baschet, punandu-si la o parte sacourile uniformei si suflecandu-si manecile barbateste. Purtau incaltari sport „de firma”, cum aveau doar fiii doctorilor si directorilor. Eram in plin comunism. Eu, evident, nu ma incadram in aceasta categorie.

Dar eram hotarat sa actionez

Desi era doar ianuarie, am inceput sa ma gandesc ce martisor sa-i cumpar. Mi-am facut o lista cu teme legate, evident, de iubire: amorasi, inimi rosii, flori diferite… Nu reuseam sa-mi dau seama care dintre ele va avea cel mai mare impact. In momentul in care au aparut primii vanzatori de martisoare, am inceput sa scanez „piata”.

Eram la curent cu toate modelele, inclusiv cele mai nou aparute. Imi alocasem un buget generos din banii de buzunar si eram hotarat sa cumpar cel mai grozav martisor. Evident l-am cumparat, pe cel care credeam, cu mintea de atunci, ca ma va ajuta sa intru in favorurile ei.

De 1 Martie, intr-o pauza, am cautat momentul potrivit pentru a-i da martisorul. Asteptam sa fie singura, sa pot sa-i spun discursul pregatit, sa vad care este reactia. A trecut prima pauza: inghesuiala in jurul ei. Era una dintre cele mai populare fete din serie deci baietii se inghesuiau sa-i dea martisoare. A doua pauza: la fel.

Nu mai aveam decat o sansa, asa ca la primul sunet al clopotelului am tasnit din banca si m-am infiintat la usa clasei ei. Cand a iesit, inconjurata de prietene, m-am inghesuit sa ajung la ea. Colegele chicoteau in jurul meu, in timp ce stateam paralizat cu martisorul in mana, fara sa pot articula un sunet. Ma uitam la ea, ea privea la mine ca si cum ar spune: „Asta ce mai vrea? A, sa-mi dea un martisor…” Mi-a luat martisorul din mana si mi-a spus un multumesc pe fuga, uitandu-se in alta parte, in timp ce se departa cu grupul ei.

Am ramas pe loc, inlemnit. Pierdusem ocazia. Ratasem momentul. Lumea parea ca se prabuseste in jurul meu. Zilele urmatoare am fost posomorat, irascibil. Nu-mi convenea nimic, nu ma puteam intelege cu nimeni.

Dupa doua saptamani, cand mi-am mai revenit din esec, am incercat s-o caut din nou. La un moment dat am ajuns sa o prind, prin nu stiu ce minune, singura intr-o pauza. M-am dus spre ea, am articulat un „Ceau” anemic. Mi-a raspuns absenta la salut. Nu isi amintea de mine. S-a intors incet si a plecat spre sala de clasa.

Urmatoarele saptamani am reintrat in starea de melancolie. Desi fusesem respins, nu puteam sa-mi iau gandul de la ea. Eram, evident, blocat intr-o relatie care nici macar nu incepuse. Ma simteam prins in capcana, imposibil sa actionez.

X X X

Am cunoscuti care lucreaza la companii multinationale. Multi ar „ucide” pentru o asemenea slujba, bine platita dupa standardele economiei romanesti. Acesti oameni muncesc de dimineata pana seara, isi iau de lucru si in weekend, isi dau silinta sa faca totul bine. Se ofera primii la trainingurile pe care le face firma, incearca sa iasa in evidenta prin rezultatele lor, se agita la sedintele de lucru din departament, se ofera sa lucreze in plus cand se cer voluntari pentru diferite proiecte.

Cu tot acest efort sincer de a face „ce trebuie”, sunt intr-o continua lupta cu banii. Au rate mari de achitat, pentru ca si-au cumparat cu credit apartamentul in care stau si si-au luat o masina „de firma”, in concordanta cu statutul social pe care il au.

Incearca sa tina pasul cu colegii, mergind la ski in Austria si la mare in Grecia. Dar de fiecare data, la sfarsit de luna, nu reusesc sa puna bani deoparte. Nu pot sa faca mai mult de atat: o casa, o masina si cateva concedii.

Daca ar reusi sa ia o pauza din viata pe care o au, care e programata riguros intre casa si serviciu, daca ar putea sa zica stop pentru un moment si sa priveasca de sus intregul peisaj ar vedea ca sunt blocati: viata lor este incatusata.

Au uitat de visele pe care le aveau

… in adolescenta sau tinerete, s-au indepartat de ele, dandu-le la o parte pentru un trai confortabil. Acum, cand si-au amintit de ele, isi dau seama ca nu au nici timp si nici bani pentru a-si urma pasiunile. Si se simt blocati, fara sa poata iesi din aceasta situatie.

Ma uit la ei si imi dau seama ca fac aceeasi greseala pe care am facut-o si eu acum 25 de ani, cand ma gandeam doar la ea: se concentreaza pe o problema, o situatie din care nu au sanse sa evadeze.

Isi consuma toata energia pentru a rezolva o problema care nu are rezolvare. Atat timp cat continua sa fie in acest status quo, nu vor putea sa obtina ceea ce vor cu adevarat de la viata. Pentru ca au facut o alegere, atunci, demult, crezand ca e mai bine sa optezi pentru confort (doar e o dovada de maturitate, nu?) decat sa mergi spre lucrurile care te pasioneaza in viata.

Nu ii acuz, departe de mine gandul! Exista oameni care se simt bine in aceasta ipostaza. Nu vor mai mult de la viata si cred ca si-au atins potentialul maxim in momentul in care au o casa confortabila si o masina care poate merge cu 200 de kilometri la ora. Cel putin acestia nu se plang de soarta lor, nu se lamenteaza ca lucrul e greu, ca ratele sunt mari. Ei nu sunt blocati pentru ca ei au ajuns unde au dorit.

Dar cei care se simt frustrati au o problema mai mare decat pot sa-si dea seama. Daca esti in pozitia in care regreti ca nu ti-ai urmat visul, in care ti se pare ca pretul confortului este prea mare, nu poti iesi din acest blocaj decat daca renunti la designul pe care l-ai imprimat existentei tale. Trebuie sa cauti un alt proiect, o alta structura care sa-ti permita sa dispui de timpul si banii de care ai nevoie pentru a face ce-ti place.

E o decizie foarte grea, este un efort colosal sa pleci din starea de” bine” in care te afli, sa-ti regandesti viata si sa pornesti spre alte tinte.

Iti sugerez ceva: nu te rupe dintr-o data de viata de acum. Incearca sa-ti reduci din timpul acordat serviciului si croieste un plan care sa-ti ofere libertatea financiara ce iti va permite sa-ti urmezi telul. Fa pasi mici, calculati, aproprie-te incet dar sigur de viata pe care ti-o doresti. Efortul merita pentru ca, peste ani, uitindu-te in spate, vei vedea ca decizia a fost buna si sacrificiul a meritat. Cel care va obtine toate laudele esti tu.

Epilog

Dupa zilele ingrozitoare in care ma simteam neinteles si aveam senzatia ca lumea se sfarsise, sentimentele negative pareau sa se dilueze. Treptat am pornit sa redescopar viata de liceu, sa ma antrenez in activitati cu prietenii mei.

Dupa cateva luni am inceput sa caut cu privirea alte fete „interesante”, de aceasta data doar pentru a le studia. Lucrurile au revenit la normal in cele din urma, de la sine. Ceea ce nu se va intampla in viata cunostintelor mele, care se simt prinse in lanturile clasei de mijloc.