Spuneam intr-un articol anterior ca fiecare are in interior o “sub-personalitate cersetor”. Este partea care asteapta ca altceva din exterior sa se intample pentru ca noi sa fim “salvati”, “iubiti”, “apreciati”, “realizati”, “protejati”, pentru a ne simti bine in general.
Insa exista o alta parte, de multe ori bine ascunsa, care stie ca asteptarea nu-si are rostul. Care intelege ca daca vrei ceva, trebuie sa actionezi si sa-ti iei singur. In ciuda tuturor obstacolelor, prin efort, sub-personalitatea luptator este cea care ne exprima de fapt adevaratul potential. Trebuie doar sa o scoatem la iveala.
Scopul suprem
Daca va uitati cu atentie veti observa cum oamenii isi traiesc viata, in general, la voia intamplarii. Ei cred ca tot ceea ce li se intampla este un produs al evenimentelor exterioare asupra carora nu au control. Din acest motiv principala lor grija este propria supravietuire (si, cel mult, a celor dragi). Acestui tel ii inchina intreaga viata, fiind preocupati cum sa acumuleze cat mai mult astfel incat sa se simta mai in siguranta.
Nu poti condamna oamenii pentru asta – asa au fost invatati dintotdeauna. Insa, treptat, unii capata un minim de intelegere din aceasta lupta inegala cu mediul din jur. Incep sa simta clar ca singurul lucru cu adevarat sigur este clipa de acum, prezentul. Si invata cum sa o traiasca din plin, cum sa o foloseasca pentru a duce o altfel de lupta – cea cu ei insisi. Este singura confruntare reala, in urma careia devii o persoana constienta, un luptator.
Luptatorul duce o altfel de viata. Nu supravietuirea este scopul sau suprem, ci dezvoltarea continua a propriului sau nivel energetic si spiritual – si punerea sa in slujba celorlalti. El intelege clar ca existenta sa se desfasoara ca o manifestare extraordinara a realitatii sale interioare. Acolo este “terenul sau de lupta”, nu mediul exterior. Acolo isi foloseste toata indemanarea pentru a actiona cu inteligenta… iar unde ceilalti vad miracole, el vede o simpla actiune a legilor universale pe care le stapaneste.
Firul calauzitor
Traim intr-o lume exterm de haotica. Oamenii isi propun teluri si renunta treptat la ele, considerandu-le prea dificile sau “prea frumoase pentru a fi adevarate”. Un luptator, insa, se recunoaste prin daruirea si devotamentul fata de calea sa.
Cum ar fi sa-ti traiesti viata astfel? Sa-ti depasesti temerile si limitele, sa persisti stiind ca Universul iti va raspunde si, in final, sa ajungi “acolo unde numai vulturii se avanta”?
Suntem oare capabili sa devenim luptatori? E o provocare, da. Cea mai mare provocare este ca in acest haos sa gasesti un fir pe care sa-l urmezi. O cale interioara, un mod de a exista care sa te implineasca si prin care sa devii un dar pentru ceilalti.
De fapt, pentru asta ne-am nascut – sa ne reamintim puterea si libertatea.
12 răspunsuri
bun articol :)
Marius draga ,am intrat pe Empower asteptand sa mi se coaca vinetele pentru zacusca .Ce zici de „luptatorul” din mine? Chiar daca ma ocup de treburile casnice,”luptatorul” din mine cauta ,e insetat de cunoastere,vrea sa fie „Acolo”! Stie ca dincolo de viata de zi cu zi si de ceea ce avem de facut pentru supravietuirea fizica,noi suntem cu mult mai presus de asta.Locul nostru,scopul nostru pe acest pamant e unul mult mai mare! Sunt fericita ca am gasit calea ,drumul spre interior ,e unul cu mult mai multa bucurie decat cel exterior! Nu mai astept de la altii,”zacusca” o pregatesc eu insami in „bucataria „mea interioara ori de cate ori simt nevoia sa gust din ea si fac in cantitati destul de mari incat sa impart si altora!Am inteles asta de mult si cred ca e una din cele mai importante lectii de viata pentru orice om.Ma bucura articolele tale,imi fac placere si astept altele si altele pentru a mai adauga savoare retetelor pe care le pregatesc in „bucataria mea interioara”! Prieteni dragi ,poftiti la masa!
Multumesc, Andrei si Elena ! Ei, se trezesc ‘luptatorii’ din noi pas cu pas…avem destule de facut pentru noi si pentru altii…
„sunt fericita ca am gasit calea ,drumul spre interior” spune Elena si are perfecta dreptate dar cum gasesti „terenul de lupta”, „firul pe care trebuie sa-l urmezi”(Marius)?
Eu unul cred ca asta este cea mai importanta lupta pe care o ai cu tine insuti iar cand ai castigat-o stii ce vrei. Stiind ce vrei, obstacolele, temeririle dispar, pur si simplu nu mai exista. Intrebarea magica este: CUM afli ce vrei, CUM gasesti drumul spre interior?
Uneori prin foarte multa suferinta,Daniel! Dupa ce pierzi aproape totul in afara de viata ,si sufletul ti-e calcat in picioare ,te ridici si-ti spui „eu sunt mai puternic decat durerea”! Si pornesti pe un cu totul alt drum! Cel interior,unde puterea o ai doar tu,de tine depinde daca esti trist sau linistit! Bine te-am gasit ,Daniel!
Elena are oarecum dreptate. Fie pe calea cea grea – fie cand ceva din interior rezoneaza atat de bine cu informatii exterioare incat nu poti ignora vocea…
Dar nu tuturor li se intampla a 2-a varianta (sunt chiar foarte putini). Iar din prima categorie, majoritatea nu reusesc sa se ridice deasupra suferintei. Deci…pe calea interioara inainteaza nu foarte multi…Intr-un fel, calea te gaseste pe tine…e vorba si de ‘programarea’ cu care te nasti (ceea ce oamenii numesc destin)…
Bine te-am gasit gasit si eu, Elena :-). Nu pot sa nu confirm ceea ce spui tu, suferi, te ridici si pornesti…dar incotro? Chiar daca te-ai RIDICATsi ai INVINS durerea, trebuie sa stii incotro sa o apuci iar asta cere mai mult timp. NEHOTARAREA, TEAMA ca ti se mai poate intampla inca odata acelasi lucru inca te mai apasa. Din cauza asta si spun ca trebuie sa stii ce vrei , ca sa ai pentru ce lupta!
Marius, „Calea care te gaseste pe tine” ar putea fi titlul unui viitor articol!? Ce zici?
Pana nu uit, felicitari echipei empower dar si sustinatorilor ei pentru ceea ce fac!!!
Sunt intradevar un dar pentru ceilalti….
E un articol foarte foarte bun :) .
Sunt mandru sa fiu coleg cu tine, Marius! :)
Marius, si eu ma intreb, felicitandu-te daca mai e cazul inca o data pentru felul in care fiintezi, de ce vocea interioara prezenta in copilaria mea nu si-a gasit lacas de intelegere decat in urma cu putin timp ?
Dar, mi-am revelat raspunsul cu ajutorul comment-ului tau.
Vocea „soptita” odinioara, are acum un ecou launtric definitoriu. Sper sa nu se creada ca arunc in aer vorbe mari si fac eforturi de a nu crea impresii extazice, fiindca n-ar fi real.
N-am un exercitiu constant, dar m-am aflat acum intr-un fel care aseaza totul in lumina.
imi poti da cateva idei prin care sa atrag „in lupta”, sau mai bine zis sa-i determin si pe alti sa fie niste luptatori, de exemplu membrii familiei?
deocamdata eu sunt un luptator singuratic, cel putin asa ma consider.
insa cred ca daca nu voi fi inteles, voi deveni un „ciudat” pentru ceilalti. Cum as putea schimba aceasta eventuala perceptie?
Nu stiu daca mai imi poate raspunde cineva pe aici pentru ca am vazut ca celelalte raspunsuri sunt de acu mult timp, insa daca am noroc.. am o intrebare: cum poti reusi sa faci un om sa-si scoata iar firea de om luptator din el? cineva a reusit sa ma faca pe mine sa fiu luptator, iar acum el nu mai este luptator.. nu il mai intereseaza…
va rog sa ma ajutati
Ade – firea de luptator o scoti indeosebi ‘de nevoie’ – viata te preseaza atat de tare incat esti nevoit sa cauti in interior puterea de a te re-echilibra. Deci nu exista ‘cineva’ mai potrivit decat viata insasi.
Insa e adevarat ca putem ‘prelua semnale’ ale starii de luptator de la alte persoane. Filmele ne prezinta multe astfel de cazuri in care personajul principal se ‘lupta’ pentru ceva si reuseste – cand filmul se termina, ramanem pentru un timp cu o stare preluata de la personaj. Nu ne tine prea mult de foame insa – tot greutatile vietii noastre ne ‘forteaza’ sa devenim luptatori…
Fara greutati (sau idealuri inalte care sa te ‘friga’ sa le realizezi) nu prea ai cum sa scoti starea din tine. Apatia e un semn al pierderii ‘luptei’ – nu si al razboiului. Pe un om, pana nu-l doare suficient de tare sau nu-si doreste ceva suficient de tare, greu sa-l faci luptator…