Iulia este o tanara ambitioasa si determinate sa aiba o cariera de success. Are 23 de ani si deja se afla la al patrulea ei job. Lucreaza de cinci ani si acum, in titulatura ei de job, apare si termenul “Manager”.
Ieri de dimineata, la fel ca in multe alte dimineti, cand s-a trezit, s-a intrebat “Pentru cine si de ce investesc atatea ore in compania asta? Imi dau seama ca mi-am abandonat viata aproape complet pentru a imi atinge un vis de a reusi in cariera, dar oare de ce nu ma bucur de asta?”
Momentul insa a fost intrerupt de zgomotul telefonului care ii amintea ca in 15 minute trebuie sa plece de acasa. Isi spuse, asadar: “Lasa ca e bine si asa. Altii ar face orice sa aiba un loc de munca precum al meu. Stiu ca si viata mea e importanta, dar poate sa mai astepte putin. Mai stau doar cativa ani in ritmul asta de 11-13 ore / zi la munca, asa mai strang ceva bani, si apoi o sa am grija si de mine. Oricum, simt ca nu sunt pregatita sa traiesc acum alta viata, asa ca stau aici unde e bine si sigur.”
In drum spre munca, isi scoase un carnetel din geanta si citi in soapta ce scria pe coperta lui interioara „Locul de munca e un loc sigur unde ma pot ascunde de o lume nesigura. Aici am un post bun si un salariu decent, iar munca, atatea ore pe zi, ma tine departe de nelinistile care ma preocupa cand mai am timp liber.” Rasufla usurata, acum ca si-a amintit cat de bine stia pentru ce facea acest lucru, zi de zi.
Andrei a fost candva un tanar visator si plin de pasiune. Acum are 53 de ani, dar in anii de liceu si de facultate era pasionat de mersul pe munte, alergatul la maratoane si visa sa ajunga la Campionatul Mondial de triatlon Ironman, unde sa alerge sub 10 ore. Acum, la cei 1.80 m inaltime are 150 de kg. Isi petrece mai toata ziua in spatele unui birou unde are de-a face cu oameni nemultimiti de ei insisi si de seful lor, adica el.
De fiecare data cand nu mai poate, ii vine sa urle si sa renunte la tot si sa isi atinga visul sau din adolescenta. Cumva, insa, ajunge in fata unei oglinzi si cand se priveste isi spune „Andrei, tu chiar crezi ca in halul asta vei putea sa mai alergi barem un kilometru? Revino-ti si treci la treaba.”
Si chiar isi da seama ca locul de munca este pana la urma cel mai sigur loc de pe planeta asta, asa si cu oamenii frustrati din jurul lui. Si chiar si el, nu conteaza ca nu e asa de nemultumit de sine, important este ca in fiecare luna aici mai face cate un proiect care este apreciat de sefi. Pentru Ironman a muncit sase ani de zile si nici nu ajunsese sa alerge unul. Si apoi mai se uita si pe monitorul de la laptop, unde pe Desktop scrie „Ce noroc cu acest loc de munca in viata mea. Fara el, totul ar fi asa de nesigur. Visuri – cine are nevoie de ele? Cu ele mor de foame. La treaba Andrei!”
Ti se par familiare aceste scenarii din viata Iuliei si a lui Andrei? Le vezi in jurul tau? Dar in viata ta, exista locuri unde te ascunzi de tine si de visurile tale?
Daca da, hai sa le descoperi si sa vezi cum poti sa renunti la ele. „Citizen of the month„, un program intensiv de coaching, poate sa fie exact ceea ce cauti pentru a nu te mai ascunde de viata si de visurile tale.
3 răspunsuri
Unii au prea multe vise… altii prea putine.
Echilibrul e cel ce ne lipseste.
@ Gloria – echilibrul, bine punctat. Iar acest echilibru vine tocmai din ancorarea de sine, la lucrurile cu adevarat reprezentative pentru fiecare dintre noi. Iar, in momentul in care are loc acesta conectare, cred ca echilibrul vine de la sine, pentru ca vor ramane doar lucrurile ce vin din interior, si cele care sunt strict influente ale unuia sau alteia, vor dispare pur si simplu.
Chiar dacă nu-i iubesc pe americani prea tare, au o vorbă care-mi place: „two things are certain in this world: death and taxes”.
Cei care reușesc să-și urmeze visele sunt cei care se ghidează după vorba de mai sus și acceptă incertitudinea cu mai mare ușurință.