De fiecare data cand experimentam ceea ce numim „probleme”, „neplaceri”, energia noastra se contracta. Si odata cu ea si identitatea. Ne simtim mai „mici”, mai putin deschisi in fata frumusetii vietii. Parca totul dispare si singurul lucru ce conteaza este sa depasesti dificultatea care tocmai ti-a aparut in cale.
O problema e ca o bariera. Sau ca o vale – sta intre culmea pe care tocmai ai ajuns si varful si mai inalt spre care tinzi. Daca ai putea zbura (la propriu!) nu ai avea nevoie sa treci prin vale. Asa insa, trebuie sa iti iei din nou rucsacul in spinare (tocmai cand credeai ca ai ajuns :)) si sa te pregatesti pentru o runda de coborare.
Noi stim ca iarna nu-i ca vara :) – prin urmare, nici valea nu-i ca varful. Dar daca este, totusi?
Nevoia de coborare
Cand totul merge conform planului de viata e ca si cum am pluti pe nori, deasupra varfurilor. Dar cand ceva se intampla si suntem dati inapoi, cand pierdem ceva din calitatea vietii pe care o traiam… atunci prapastia ce se naste pare amenintatoare. Si tocmai atunci uitam ceva esential.
Daca ai parte de o situatie dificila, acest lucru se intampla intrucat chiar ai nevoie de ea. Cumva, in interior, voit sau doar ca o consecinta a trecutului indepartat, tu ai „creat” acea situatie, ca o lectie de viata. O lectie din care este spre folosul tau sa intelegi ceva. Sa iti scoti la iveala comportamentul in situatii grele si sa inveti cum sa te transformi pentru a urca din nou pe culmi.
Fiecare om isi creaza, isi „atrage” propriile coborasuri pline de dificultati. Starea psihologica interioara este proiectata in exterior, transformandu-se in realitatea sa fizica – diferita pentru fiecare. Si, conform zicalei „ce nu te omoara te face mai puternic”, scopul coborarii este doar de a te pregati pentru inaltimile ametitoare pe care tocmai te pregatesti sa urci.
Raspunde diferit
De cate ori insa, in fata situatiilor pe care le percepem „necorespunzatoare” cu dorintele noastre, reactia noastra este, de asemenea, „necorespunzatoare”? Suntem invatati de mici cu nerabdarea – cand ne este luat ceva, cand pierdem, dorim cu orice pret sa-l avem inapoi cat mai repede, pentru a simti „alinarea”, confortul psihologic. La maturitate, o astfel de reactie in fata vietii este insa profund auto-distructiva.
Constientizand insa, gasind cauza, ne putem masura transformarea pe masura ce efectele neplacute dispar. „Simptomele”, efectele fizice sunt doar oglindiri ale propriilor atitudini – comunicari din partea sinelui interior, indicatii ca facem „erori de apreciere”. Iar cand raspundem coborasurilor vietii in mod diferit, singura cale de urmat este „directia ascendenta” catre varf.
Una cu universul
In acest sens, ne este de folos sa intelegem si sa traim un adevar esential: identitatea noastra este nelimitata, este una cu universul. Cand vei trece de perceptia de „organism fizic traind in granitele impuse de timp si spatiu”… cerul este limita.
Pentru a simti aceasta identificare, proiectati-va mintea, cu viteza luminii, prin spatiu. Vedeti cum strabateti universul, lasand in urma planete, stele, sisteme solare, galaxii intregi chiar. Ajungeti departe, la miliarde de ani lumina de pamant, la marginea universului.
Priviti in urma. E ca si cum toate planetele, stelele, galaxiile sunt celule ale propriului trup. Cu aceasta energie incredibil de uriasa, hraniti-va constiinta si tot ceea ce va propuneti, in mod constient, sa depasiti sau sa obtineti. Astfel, valea nu mai e opusa varfului… sunt una si apoi dispar.
23 de răspunsuri
momentul dintre doua respiratii este momentul magic in care sunt ascunse toate misterele si posibilitatile lumii…
Marius, frumoasa perspectiva a echilibrului interior ai creat cu acest text, pentru cine intelege profundul cuvintelor scrise, va fi din nou o incantare.Sti ca nu laud in van fara sa stiu ce scriu, insa, din nou, in acest text ai prezentat o altfel de vedere a necesarului unei vieti implinite.Multumim!
da, puternic textul, numai ca nu stiu cati din cei ce citesc aces site de dezvoltare mentala, axati pe cariera si succes material, sunt dispusi sa-si lase gandurile la oparte si sa paseasca in infinitul necuonscut. Dar hei, fiecare se afla intr-un anumit punct pe drumul lui, astfel ca in loc sa cred ca tu Marius, tai frunze la caini scriind pe aces blog, am sa cred ca oferi o provocare mintilor inguste care evident se cred extraordinare.
Subscriu Nicolaem! Marius, felicitari si multumiri pentru articol!
intru si eu in corul ‘laudatorilor’ de mai sus si subscriu la ce spune @nicolaem – ” o altfel de vedere a necesarului unei vieti implinite”
mai ales fraza din final……ravaseste mintea si spiritul:
‘Astfel, valea nu mai e opusa varfului… sunt una si apoi dispar.”
Multumesc tuturor – si nu, nu tai frunza la caini :) – nu stiu nici daca ofer ‘provocari’ – pur si simplu scriu ce traiesc…mai am muuult pana departe, insa :) Fraza de final..e exact cand lasi totul sa fie asa cum este si esti doar in centru, observand…
Teoretic si pentru o minte deschisa, articolul reprezinta o paradigma demna de urmat. Practic, aflat in fata unui om care nu vrea sa accepte acest adevar, este greu sa faci o bresa in incapatanarea sa.:))
M-ar interesa acel spatiu intredeschis prin care mintea lui ar putea trece de la stadiul de blocat, la cel de acceptare a acestui model explicativ.
…si de la mine, felicitari.
Cami – multumesc. Ca sa folosesc un ‘cliseu’ :) cred ca acel spatiu se deschide pentru fiecare cand e pregatit. Iar la modul practic, nimeni nu poate sti dinainte cand vine momentul…poate doar lucra si vedea pe parcurs…
Acel spatiu se deschide non-stop, in fiecare clipa, la nesfarsit. Ni se dau o infinitate de sanse. Pana acum le-am ratat pe toate. :) Oups, s-a mai dus una, Oups, another one.. God damit, this is hard, maaan!
Simt ca e de mine,as vrea sa aplic ce scrii,imi lipseste ceva, pe linga energie…starea de pace interioara,care indeparteaza sentimentul neputintei si experienta ireversibilului retraite de prea multe ori, infurietor de zadarnic…in lipsa de altceva mai bun, traiesc posac apreciind adrenalina vreunei confruntari cu adversari nedemni, sau demni de mila…nici strafulgerarea vreunei chemari ce se lasa cu „pielea de gaina„de sus pina jos nu ma mai trezeste la viata…energia se pierde din mine moment de moment, dar cit mai am inca putere, iti scriu, ca eu aud ce spui fara sa inteleg si inteleg cuvintele scrise de tine fara sa inteleg mesajul lor pe care totusi il simt atit de propriu…iti doresc tot ce este bun pentru tine si sa odihnesti in multe popasuri dintre finalitati si inceputuri, pina cind nevoia de ele dispare.
jme: se pare ca treci printr-o perioada in care exista posibilitatea „scaparii din matrix” …:)… si cand te gandesti ca totul depinde in totalitate de tine, chiar daca o sa ma contrazici! Crizele sunt numa’ bune pentru aducerea echilibrului in existenta ta, in existenta „sistemului energetic” numit aici: „jme”…
Cauta adanc in Empower si poate vei afla!Succes!
Cu stima pentru cei care, intr-o mare masura, ajuta la echilibrarea „sistemelor energetice”!
jme: este pe cale, man, keep going, don’t stop, oricum treaba asta e fara intoarcere, asa ca relax, din moment ce-ai gustat din nectar, nu te mai poti intoarce la ce „mancai” inainte.
„Ultima si cea mai mare deziluzie inseamna de fapt incetarea tuturor iluziilor” (Gangaji)
Jme – inteleg prin ce treci, dar daca spui ca simti ca unele cuvinte iti sunt aproape, atunci intelege asta : ceea ce simti sunt doar emotii stocate in tine – dar tu nu esti ele. Tu esti in interior ceva dincolo de ele, mai puternic, ce are capacitatea de a transforma aceste emotii in energie cu care sa te ‘hranesti’ – nu ceva care sa te lasi consumat de ele…Separa macar pentru o clipa aceste emotii de ‘tine’ si va veni catre tine gandul ‘eu le controlez, eu sunt stapanul lor’. Insista din ce in ce mai mult in timpul zilei pe acest gand, leaga-l de o activitate fizica (orice fel de sport) care sa iti ‘antreneze’ energetic trupul…si incet-incet transformarea se poate produce…Succes !
Multumesc.Speram doar sa auda cineva ce spun, m-a surprins ca am primit si raspunsuri.Sunt foarte bucuroasa.
Aplic sportul de consum al energiilor negative de multa vreme.Sportul in cauza e intretinerea unei familii cu 5 copii,intemeiata acum 26 de ani.
„Gustul necatrului„e experienta ca uneori pot prezice evenimente.Ex.Simbata trecuta, sotul mi-a pus in mina albumul cu fotografii despre o nunta in familia surorii mele, in state.Ultima lor vizita acasa a fost acum 11 ani, la inmormintarea tatalui nostru.Am exclamat: „Sora mea e acasa!„.Telefonul de confirmare a venit peste 30 min.
Mai pot sa comand ciini sa mi se supuna imediat, dar numai cind sunt foarte speriata de ei..Asta e tot ce pot, apropos „gustul nectarului„.
Despre iesirea din matrix, asa cum eu o inteleg- am avut uneori certitudinea,treaza si intreaga la minte,ca la mai putin de 1 m de mine exista cineva.Simteam fizic prezenta.Nu vedeam nimic,nu auzeam nimic de la persoana.Ma sperie ingrozitor aceste din urma experiente.
Mai sunt multe ciudatenii, pe care le stiu doar apropiatii si pe care nu le mai scriu aici, pentru ca nu tare imi convine sa fiu ciudata care am fost o viata intreaga.
Depun eforturi sa ma integrez si sper sa reusesc cindva.Tot ce am scris este 100% adevarat si am indraznit sa v-o scriu, pt.ca am senzatia ca nici voi nu sunteti chiar obisnuitii zilelor noastre.Cu calde multumiri, pt ca va pasa de mine.
Nimeni nu e prins in nici un matrix. Matrixul e doar o iluzie a mintii, iar cum mintea nu exista, nici iluziile create de ea nu exista (de asta li se spune iluzii). E ca in exemplul cu panza ecranului de cinema. Sunt proiectate pe ea filme cu impuscaturi, insa panza ramane neatinza la finalul filmului, n-are nici o gauira in ea. :) Nectarul e de fapt pacea interioara, mai presus de puteri, abilitati/defecte, iluminare/neiluminare, tristete/fericire etc. E mult mai simplu decat toate astea. Unde e negativ e si pozitiv si invers. Vine la pachet. Nectarul insa e „beyond”, nu poate fi castigat niciodata pentru ca nu a fost pierdut niciodata. A realiza asta e cel mai simplu lucru din lume dar si cel mai greu. E ca oul lui Columb, sau ca elefantul roz din mijlocul camerei pe care nu-l observa nimeni. :)
Pacea interioara.Gasesc pacea interioara sub forma unui elan plin de bucurie si forta creativa in actiune,turist in viata mea – vine, pleaca,fara explicatii.
As vrea s-o prind si s-o pastrez,s-o disec ca s-o inteleg si s-o categorisesc tehnic,ca sa devina unealta.
In tinerete,o astfel de pace interioara fundameta increderea in sine si credinta ca pot obtine cam tot ce doresc,tin minte ca nu doream prea multe.
Azi caut zadarnic eul meu de acum 20 de ani.Dus este.
Eul ala de la 20 de ani, in esenta e acelasi. E doar acoperit de gunoaiele pe care le-am crezut adevarate, privind lumea prin ochii celorlalti, prin ochii parerii pe care o are majoritatea despre realitate si nu prin ochii nostri. Niciodata prin privirea noastra directa si simpla. Elanul si fortza creativa, la fel ca si fericirea, sut doar rezultatul pacii interioare. Nu poti sa o prinzi si s-o pastrezi, ptr ca o ai deja cu tine chiar in momentul in care citesti aceste randuri. Nu poti nici sa o categorisesti si nici sa o faci unealta ptr ca aceste actiuni sunt exact cele care te fac sa crezi ca nu o mai ai si ca trebuie sa o recastigi, sa o faci obiectul tau de posesie. Exact in clipa cand incerci aceste lucruri, o perzi. Totul rezulta din aceasta pace interioara: si actiunea si increderea, claritatea, simplitatea si mai ales un umor de nedescris legat de tot zbuciumul anterior care acum ti s-ar parea ridicol, ca o fuga in jurul cozii. E atat de greu de categorisit si de prins in plasa aceasta pace pentru ca e atat de simpla incat e deja absurd. Nu ti-ar veni sa crezi cat de simplu este. E mai simplu decat simplu, si exact din aceasta cauza, e atat de greu de gabuit, pentru ca mintea vrea lucrui complicate, vrea probleme de rezolvat, vrea necazuri pentru a avea un motiv de lupta pentru a iesi din ele si mai ales pentru a-si hrani identitatea. Nu ma crezi cand spun ca o ai deja chiar in acest moment? Ia verifica mai bine, chiar acum, opreste-te si vezi. Dar sa fie in acest moment, nici inainte nici dupa. ACUM :)
Yap.One moment in time.Si-apoi, dusa este.
Noutatea este ca sunt foarte bucuroasa si zimbesc mult.
Ma bucur de tine si de voi si de faptul ca „vorbim„.
„Exista, totusi, viata pe Pamint!„- Erin „What Women Want„
Sunt Magda, la [email protected]
Magda – continua sa zambesti…pana la urma, totul trece si merita sa ne amintim doar de bucurii si sa le facem cat mai numeroase, asa mici cum or fi…
Magda, ideea care mi-a venit rapid in minte este: esti cumva prea atasata? … numai bine.
Mulumesc de intrebare, conni.
Da.Port cu mine nevoia de razbunare pe mine insami pentru atitea decizii proaste ce puteau fi usor evitate cu putin curaj si ceva mai multa demnitate, decit am avut eu.
Port nevoia de a-mi demonstra, mie si altora, ca nu repet greselile trecutului si ca acele greseli imi vor fi folosit cindva la ceva; dar nu voi avea niciodata aceste satisfactii, pentru ca acele decizii pe care nu mi le pot ierta si „recupera„, sunt ireversibile.De ex., ca am lasat parintii mei, la 18 ani, sa organizeze nunta mea si sa dicteze aproape TOATE DETALIILE…,ca am lasat soacra si cumnata sa organizeze botezul copilului meu, pt ca eu nu stiam gati…, sunt 26 de ani de atunci.Primele 2 fete ale mele s-au casatorit deja, acum 4 ani.Ginerii mei ma invita ei la casele lor, nu doar fiicele…pentru ca eu n-am uitat niciodata cum e sa intervii in vietile altora…, dar tot n-am uitat ale mele….
Fantastic, cind si cui ajung sa povestesc eu de-ale mele…nebanuite sunt si caile vietii, uneori…
Frumos si plin de optimism acest articol.Greu insa de pus in practica.Toti ne dorim sa fim „invingatori”, sa avem energia necesara pt.a depasi esecurile,greutatile si lipsurilor.Intrebarea pe care eu mi-o pun este insa CUM ajungem la o asemenea performanta? CUM SI CE trebuie facut sa ne modelam mintea si sufletul pt.a ajunge la asemenea performanta?
Aceasta intrebare necesita o viata pentru a-i raspunde adecvat :)…Practica, practica, practica …:)