In articolul de saptamana trecuta am descris pe scurt experimentul de psihologie sociala “Stanford Prison Experiment”. Invitand 24 de studenti sa participe intr-un joc de rol cu „detinuti” si „gardieni” intr-un mediu apropiat unei inchisori, Philip Zimbardo observa cum numai in 6 zile „gardienii” devin monstri iar „detinutii” cad in depresie severa.
Desi controversat in lumea psihologilor, cred ca acest experiment are meritul de a ne adresa cateva intrebari cheie.
Cat de puternici suntem cu adevarat in interiorul nostru?
Zimbardo a fost surprins de rapiditatea cu care un context extern manifestat sun forma unui joc de rol a alterat comportamentul participantilor. Desi impartiti arbitrar in roluri de “detinuti” si “gardieni”, studentii si-au insusit extrem de rapid comportamentul stereotip al fiecarui rol, anulandu-si personalitatea anterioara.
Cred ca acest experiment arata cat de vulnerabila este fiinta noastra umana. Cum putem renunta la bunatate in favoarea unui rol social sau a unei ideologii. Si cum raul poate fi intotdeauna justificat si rationalizat ulterior.
Cat de independenti suntem?
La nivel social, acest experiment evidentiaza importanta gandirii sistemice si a analizei modului in care fiecare dintre noi este influentat de catre sistem (social, familial, educational, organizational etc). Intr-o societata orientata catre individ, ignoram deseori faptul ca fiecare persoana joaca roluri sociale si uneori confunda rolul cu propria persoana.
Cred ca meritul acestui experiment este realismul – modul in care ne confrunta cu “umbra” noastra si in care ne invita sa abandonam iluziile de omnipotenta si sa ne vedem limitele.
Inainte de a judeca acest experiment, va invit sa ne intrebam: “Oare cum m-as fi comportat eu?”…
Exista solutii?
Solutia propusa de Zimbardo la nivel social este de a crea o cultura a raspunderii personale (“a culture of personal accountability”) – unde se stie ca fiecare va da socoteala pentru faptele sale. Zimbardo considera ca atat timp cat cel care produce raul stie ca nu va fi tras la raspundere, va continua.
In acest sens, cred ca exemplul Romaniei post-decembriste este ilustrativ. Astfel, ni s-a indus atat de subtil ideea de responsabilitate colectiva pentru ororile comunismului, astfel incat nici astazi nu avem un “Proces al comunismului” in care cei care au produs Raul sa plateasca.
La nivel individual, ramane la latitudinea fiecaruia dintre noi sa ne pastram umanitatea.
Cum ne “amenajam” un spatiu interior suficient de puternic si luminos pentru ca identitatea de rol sa nu ne altereze. Cum hranim acest spatiu pentru a putea supravietui si in conditii ostile. Cum nu ne lasam amagiti de rolurile noastre pentru a ne manifesta puterea arbitrar – in familia noastra sau intr-o pozitie de management. Cum intelegem ca suntem mult mai mult decat rolurile noastre si chiar decat suma rolurilor noastre…
Inchei cu un discurs al unui calugar tibetan, supravietuitor al terorii inchisorilor chineze. Intrebat de discipolii sai care au fost cele mai dificile momente din inchisoare, acesta spuse:
Da, au fost cateva momente dificile. Atunci cand nu am mai simtit compasiune pentru calaii mei…
6 răspunsuri
Foarte bun si multe felicitari !
Raman intrebarile „cum hranim”, ‘cum ne amenajam’, ‘cum intelegem ‘ etc – iar aici intervine practica de zi cu zi…si cresterea nivelului de constiinta…
Fara prea multe comentarii….adevarul este ca la noi romanii, onestitatea, bunul simt in general, au fost demontate de fiecare epoca ce a trecut peste noi…asa incat, cei care putem, „acceptam”, sa nu existe un Proces al Comunismului, spre exemplu,…..poate datorita dezvoltarii unor valori interne, care determina „acceptarea”, inlocuirea durerii sufletesti…si asta cred ca este ok!…:)….zic!Am spus toate astea, nu ca sunt specialist in domeniu, insa asa am simtit….acum, daca tot am spus ca „e ok!”, vin si emit inca o „emotie” : – totodata cred ca „acceptarea” are si un aspect mai putin placut, si anume: „complacerea”….tot ce inconjoara romanul ii este, in proportie ff mare, indiferent…nu conteaza ce se intampla….”merge si asa!”…nu mai dezvolt….tot asa…. e… ce simt!….
@ Marius – Multumesc si … sunt de acord – doar practica de zi cu zi ne poate ajuta
@ MociocN – Foarte interesanta distinctia dintre acceptare si complacere. O bariera uneori fina; acceptarea inseamna seninatate, complacerea este doar … lene si pasivitate. Multumesc, poate fi o tema pentru un articol urmator!
replica acelui calugar m-a impresionat! multumesc ca ai gasit-o si ca ne-ai impartasit-o!
m-am gandit la N. Steinhardt citind articolul tau…
numai ganduri bune iti trimit si te citesc cu drag!
Smilla, m-a emotionat mult asocierea ta cu Nicolae Steinhardt – este unul dintre mentorii mei iar cartile lui mi-au format adolescenta. Iti multumesc din suflet!
Cu mare drag. Si eu il consider un mentor, iar Jurnalul fericirii e o carte de capatai.