Natura omeneasca

Si iarasi te-ai trezit singur, si iar ti-e frig si nimic nu mai e ca inainte. De ce toti ai tai iti vor raul? De ce te-a napastuit soarta? Si de ce totul s-a pus impotriva ta?

Dimineata, cand abia te desprinzi din bratele somnului, gandeste-te asa: „M-am trezit ca sa desfasor activitatile potrivite omului! Am de gand, oare, sa cartesc, nemultumit, daca ma indrept spre faptuirea treburilor pentru care m-am nascut si in vederea savarsirii carora ocup un loc in univers? Sau am fost destinat doar pentru ca, tolanindu-ma sub asternut, sa ma incalzesc pe mine?”

Mai sunt si altii ca tine?

Oh, da, vreo cateva miliarde. Da, nu esti singur. Si mai e ceva – cu totii sufera, ca si tine. Si le e greu si frig si totul le e potrivnic. Ce fac ei? Ce faci si tu! Se-agata de asternutul cald si soios de transpiratia de somn ca sa ramana in mojicia a ceea ce le-a creat somnul ratiunii lor: monstri!

Ai sa-mi raspunzi, poate: „Dar asa este mai placut!” „Deci te-ai ivit pentru a te desfata? In definitiv, nu ai aparut pentru activitate si munca? Oare nu vezi ca plantele, vrabiile, furnicile, paienjenii, albinele, facand ceea ce le este specific, contribuie dupa puteri la desavarsirea ordinei universale? Si dupa toate acestea tu nu vrei sa-ti indeplinesti menirea ta de om? Nu te grabeşti spre savarsirea celor potrivite cu propria ta natura?”

Poate ca meriti mai mult si mai bine

Dar cine sa-ti dea? Si de ce? Tu ce ti-ai oferit? Cand te-ai trezit ultima data oferindu-ti un zambet cald, o vorba buna? Si cand ti-ai spus in vis, ultima data, “te iubesc”? Astepti de la altii de parca ei au. Nu au nici ei! Trezeste-te!

Vei spune: „Trebuie, insa, sa ma si odihnesc!” “Trebuie” si eu spun. Dar, ai in vedere ca si pentru aceasta odihna, natura a fixat o masura, dupa cum a fixat un timp marginit si pentru a manca si a bea. Tu, totusi, intreci limita, depasesti ceea ce ti-ar fi de ajuns. Dar in munca ta de toate zilele nu intreci masura, ci ramai totdeauna sub nivelul a ceea ce ai putea realiza.

Ma intrigi fiindca te-ai opus devenirii tale

Ma superi pentru ca nimic din ce faci nu ti-e dedicat. Te lamentezi si te zvarcolesti in cocina saraciei sufletului tau suferind. Dar am uitat sa-ti spun! Tu traiesti! Si ai puterea sa te gandesti ca esti nefericit. Si am mai uitat sa-ti spun ceva: 2 persoane au murit acum o secunda, iar in secunda asta inca 2 si vor mai muri tot cate 2 in fiecare secunda a fiecarei zile… undeva, pe Pamant. La un moment dat vei imparti si tu o secunda cu cineva…

Desigur, tu nu te iubesti, pentru ca daca ar fi altfel, ai indragi si natura ta omeneasca, precum si vointa si indrumarile acesteia. Altii, insa, care-si indragesc meseriile, muncesc pana la sleire, fara sa manance, uneori chiar fara sa se spele, pentru a-si desfasura activitatea pe care o au.

Dar tu pretuiesti natura ta mai putin decat isi iubeste gravorul meseria, sau dansatorul arta, mai putin decat pretuieste iubitorul de comori argintul sau, sau decat valoreaza cel care alearga dupa faima, zadarnica glorie. Pentru ca acestia, atata timp cat sunt stapaniti cu toata fiinta lor, de patimile pomenite, nu-si doresc un ragaz nici ca sa manance, nici ca sa doarma, cu mai multa ardoare decat ravnesc sa sporeasca, minut de minut, cele ce constituie obiectul preocuparii lor trudnice.

Oare tie activitatile, folositoare comunitatii, iti par mai lipsite de valoare sau vrednice de o sarguinta mai mica?

– Marcus Aurelius, Catre sine