O poveste trista, dar adevarata…
Recunosc, astazi cand savuram un ceai, am tras cu urechea la discutia celor doua tinere femei de langa mine. Era vorba despre copii si nu m-am putut abtine.
– Cum esti? Ti-am mai revenit?
– Da, draga. Sunt bine. Am luat o decizie.
– Da?! Spune-mi si mie! Spune-mi tot!
– M-am decis sa fac un copil.
– Uau, ce veste buna! Ce zice sotul tau?
– Nu stie nimic, dar eu vreau si o sa-l conving!
– Este minunat! Un copil e un LUCRU extraordinar! Nu vei mai fi singura. Vei avea o ocupatie. Iti vei UMPLE timpul. Vei avea pe ce sa te concentrezi. Vei simti ca traiesti.
– La asta m-am gandit si eu. O sa am grija de el. Il voi lua cu mine peste tot. Va fi alaturi de mine tot timpul. O sa-l dau la o gradinita cu program scurt ca sa pot sta mai mult cu el. Voi sta langa el la teme. Va veni cu mine in concedii. VOI INSEMNA CEVA, CAND VA FI EL SAU EA LANGA MINE! :)
Acesta a fost momentul in care am decis sa imi astup urechile. Daca nu o faceam, s-ar fi putut sa reactionez nepotrivit. :(
De ce sa faci un copil?
Faci copii pentru a avea un scop in viata?
Faci copii ca sa ai o ocupatie?
Faci copii ca sa iti umpli timpul?
Faci copii ca sa nu fii singura?
Poate este un caz izolat. Poate nu ar fi trebuit sa ma afecteze discutia… totusi simt nevoia sa spun ca un copil nu este un LUCRU si NU substituie neimplinirile nimanui! Astfel de parinti se transforma in niste „drogati”, dependenti de copilul lor.
Acesti parinti sunt aceia care cu greu isi vor lasa odraslele sa doarma singure in camera, motivand ca „nu au ce sa faca”.
Acestia sunt parintii care nu isi lasa copiii sa plece nicaieri singuri, chiar daca au depasit de mult varsta copilariei mici. Sau daca ii lasa, suna de 10 ori pe zi sa vada daca au mancat, daca au baut apa, daca au dormit sau au facut regulat „pipi”.
Discutam cu cativa prieteni psihologi si psihoterapeuti despre dependenta copilului de parinti… Am ajuns la concluzia ca trebuie sa vorbim despre dependenta parintilor de copii. Da! Acest drog numit COPILUL!
Cand are copilul nevoie de noi?
Orice copil este o fiinta minunata care poate face mult mai mult decat credem noi ca poate. Un copil care a crescut deja si merge la scoala NU ARE NEVOIE de voi 24 de ore! (Asta asa ca sa dau un reper de varsta – am vazut copii mult mai mici descurcandu-se excelent fara ajutorul parintilor in tabara, de exemplu.)
Un copil care merge la scoala poate sa isi lege sireturile, sa isi faca ghiozdanul, sa isi imbrace geaca, sa traverseze o strada (daca a fost invatat!) sau sa isi faca temele singur!
Copilul nu are nevoie de voi 100%. Voi aveti nevoie de el pentru ca sa justificati calitatea de parinte, dependenta, nerealizarea in alt domeniu. De obicei pastrez un ton mai impaciuitor in cadrul articolelor mele, dar vazand atitudini care se repeta, copii dadaciti la extrem, parinti dependenti de copilul lor – nu pot sa nu spun lucrurilor pe nume.
Lasati copiii sa isi traisca viata!
Ei trebuie sa invete sa devina independenti, nu sa fie dependenti de voi pentru a va justifica voua existenta. Gasiti alte lucruri prin care puteti fi importanti! Nu sufocati copilul!
Copilul vostru este al vostru pentru totdeauna! Il veti iubi la fel de mult ca in prima zi. Ii veti purta de grija tot timpul, cat veti trai. Veti fi parintele lui pe veci.
Datoria voastra este sa-l pregatiti pentru viata, nu sa faceti din el un „dependent”! Lasati-l sa zboare si invatati-l cum sa-si deschida aripile!
Cand veti implini 95 de ani, cum vreti sa raspundeti la intrebarea „Ce ai facut in viata?” Oare raspunsul „Am crescut un copil” va fi de ajuns?
3 răspunsuri
„Pozitia copilului” are idei asemanatoare cu ceea ce ai scris.
Am observat si eu oameni care-si copilul dar si animalul de companie precum un robot care nu poate gandi singur, care TREBUIE sa faca exact ce vrea „creatorul lui”, acesta din urma uitand ca nu este un demiurg. Nu stiu daca astfel de oameni au auzit de empowerment sau de conturarea unei personalitati si a unei independente a copilului.
Alex,
Subiectul este vechi de cand lumea. Nu e de mirare ca filmul a luat Ursul de aur!…
Cat priveste independenta copilului… cred ca parintii trebuie sa ia lectii pe aceasta tema!
Foarte bine punctata aceasta idee. Cunosc caz particular, in care coleg de al meu de camera era sunat de 6-7 ori pe zi de parinti si de fiecare data veneau dupa el, il aduceau inapoi, ii puneau pana si hainele in dulap. Asta se intampla in anul 2 de facultate.
Dupa m-am mutat eu. :))
In fine…Ideea e ca stiu exact la ce te referi in acest articol si chiar e o problema majora, pe care putini o cunosc. Se pune problema asupra copilului cand de fapt parintii sunt de vina in totalitate.