Ieri seara, pe cand ma intorceam, cam trista si obosita, de la un tratament medical, am zarit un cersetor batran pe o bancuta de langa statia de taximetre. Vesel, batranul vorbea cu cei doi “tovarasi”, de cursa lunga presupun, un caine si o pisica.
Batranul semana tare mult cu unul dintre bunicii mei, pe care, asa cum ni se intampla multora, nu am apucat sa-l cunosc prea bine. Am vrut sa-i dau niste bani. Batranul s-a intrerupt din discutia cu cei doi prieteni, mi-a zambit, mi-a facut semn ca nu vrea bani si m-a intrebat ce parere am de cainele si pisica lui.
Era fericit
Apoi m-a indemnat sa ma asez langa el si a inceput sa-mi povesteasca despre animalute. Ca sa nu ma mai lungesc, vreau sa-ti impartasesc si tie ce mi-a spus pe cand eu dadeam sa plec: “… ca eu sunt fericit. Ma gandesc, daca nu i-as mai avea pe-astia micii sa vorbesc cu ei, sa ma veseleasca (asa a zis, ca in Moldova), cum ar fi. Da’ asa, eu sunt fericit.”
Rutina hedonista
Martin Seligman, psiholog specializat in psihologie pozitiva, a cercetat ani buni sentimentul de fericire la oameni.
Una dintre concluziile sale este ca mai multe posesiuni si mai multe realizari nu aduc in mod automat mai multa fericire. Pe termen lung apare, in mod inevitabil, un fenomen de adaptare pe care Seligman il numeste “rutina hedonista”.
In trei luni oamenii nu mai resimt emotii placute, pozitive, la vederea masinii pe care si-o doreau si acum si-au cumparat-o. Gradul mai mic sau mai mare de atractivitate fizica sau sanatate nu se traduce in mai putina sau mai multa fericire in randul oamenilor. Iar fericirea este in mod egal raspandita in randul oamenilor saraci si bogati.
Fericiri mici-mici
Batranul cersetor, cu tot cu blanoasele lui surse de fericire, m-a facut sa ma gandesc ca de fapt conteaza mult pentru gradul de fericire recunostinta pentru ceea ce ai deja. I-as fi spus si lui Seligman, daca nu ar fi descoperit asta deja, prin cercetari serioase si extinse pe ani intregi (cred ca, de data asta, eu am fost ceva mai eficienta!).
Practic, ce facea batranul era sa se uite din alt unghi: cum ar fi sa nu (mai) am catelul si pisica? Ce ar disparea din viata mea? Cum m-as simti? Cum as fi eu fara ei? Deci, ce aduce in viata mea ceea ce am deja?
Asa ca, la final, eu te intreb: tu te-ai uitat la viata ta, la ce e in ea, din acest unghi diferit?
Si-ti propun un exercitiu: imagineaza-te fara un element sau altul al vietii tale. Fara sanatate, fara o sora sau un frate, fara ciresul din fata ferestrei, care acum arata asa dezolant dar infloreste cu incapatanare in fiecare primavara.
Fara un partener care te iubeste chiar si asa greu de multumit cum esti. Fara ca autorul tau preferat sa fi scris vreodata. Fara sa existe felul tau de mancare preferat sau pepenele verde. Fara prieteni. Fara o vedere buna. Fara fetita ta, care e, in mod evident, cea mai frumoasa si cea mai desteapta.
Pana saptamana viitoare, sa te bucuri de multe fericiri mici-mici!
20 de răspunsuri
Am citit o carte,se numea”Bucura-te de ceea ce ai”si chiar despre ce ai scris tu acum,Daniela,era vorba .Avem nevoie sa ne gandim la fericirile mici-mici,pentru a uita sa mai fim nemultumiti ,pentru a nu mai crede ca”iarba din curtea vecinului e mai verde”.De multe ori ne plangem ca nu avem cutare sau cutare lucru si nu vedem ceea ce avem deja .Ma uit cateodata la televizor si vad oameni care au suferit un accident in urma caruia au ramas imobilizati in carucioare.Ei nu-si mai doresc decat sa poata merge din nou,pentru ei,fericirea suprema este sa poata merge.Doar atat.Nimic altceva.Sa mearga. Ce-ati zice ca data viitoare cand plangeti ca nu va mai place sa locuiti la bloc si vreti o casa la curte sa va ganditi putin ca puteti merge.Va puteti plimba.Puteti sa va numarati pasii.Ce ziceti de fericirile,mici-mici?Oare chiar sunt ele mici-mici?Sau le vedem doar noi asa? Le vede doar mintea noastra asa? Dar …Noi suntem mai mult decat mintea noastra!Noi suntem SPIRITUL.Si pentru spirit nu exista Mare sau Mic.
Daniela ,multumesc si felicitari pentru articol…si tie Elena!Ma bucur mult ca v-am descoperit Empower,ca zi de zi daruiti fericire si bucurii tuturor…
Elena, cred ca asta e diferenta intre eternii nemultumiti(care au si ei multe motive de bucurie) si omuletii impacati si mai degraba fericiti: bucuriile mici-mici :) Multumesc pentru comentariul tau, ai atins un aspect la care m-am gandit dar am preferat sa nu-l includ in articol, in speranta ca va aparea de la cineva :) . Cat de mari sunt de fapt fericirile mici-mici?
(apropos, cum il cheama pe nenea cu cartea?)
Andra, sa-ti fie de bine si sa putem noi sa te bucuram si mai mult! :)
Numele autorului cartii este Timothy Miller.
cand am vazut numele articolului cu mici-mici m-am gandit ca e clar scris de tine :)
multumiri mari-mari :)
Draga Daniela,
Superba si hranitoare aducere aminte!
„Fara un partener care te iubeste chiar si asa greu de multumit cum esti. Fara ca autorul tau preferat sa fi scris vreodata. Fara sa existe felul tau de mancare preferat sau pepenele verde. Fara prieteni. Fara o vedere buna. Fara fetita ta, care e, in mod evident, cea mai frumoasa si cea mai desteapta.”
Astea sunt deja fericiri mari-Mari-MAAAARI!
Asa este, ceea ce ne este daruit cu atata iubire de Iubirea insasi pare atat de banal, incat nu mai vedem aceste fericiri.
Recent, vorbeam cu o prietena care s-a intors din Peru (acolo unde voi fi si eu peste cateva zileeee!) si care mi-a descris una din experientele cele mai profund transformatoare pe care le poate trai cineva. Ma asteptam la ceva fantastic, dar doar simpla ei descriere – si ca la orice descriere, a fost pentru mine doar un film, nu experienta, nu trairea – a fost generatoare de reactii puternice in mine.
Ea a avut parte de o noapte in jungla. Acum, jungla o fi cum o fi, dar aia amazoniana e culmea junglelor!
Adapostul pe timp de noapte erau doi pereti. DOI, nu patru. Adica un unghi, acolo, de care era sprijinit un patut si tesatura aparatoare de insecte. Noaptea acolo e bezna totala. „Ca la munte, am intrerupt-o eu”. „Nu, la munte la noi e luminatie ca pe bulevard! Acolo e bezna totala. Nu vezi nimic. Nada.” Ei bine, pe bezna aia, afara, oamenii au incercat sa doarma. Dar viata junglei e foarte „vie” si noaptea! Se auzeau miscari, fosneau tufisuri, trosneau crengute, strigate si zgomote ale animalelor, ce mai, jungla! Un calator a povestit a doua zi ca „ceva” s-a tarat pe pamant, langa patul lui. Prietena mea spunea ca a trecut prin momente – ore, de fapt- de frica, groaza, spaima, toate gradele de spaima posibile, pana a trecut dincolo de ele. Imaginatia dadea nastere la tot felul de scenarii, care amplificau tot ce simtea. La un moment dat, a inteles ca orice putea sa se intample, ca pana sa strige o putea musca un sarpe sau inhata vreo lighioana. Orice putea aduce un „End” instant calatoriei ei acolo si in aceasta lume. Si ca nu mai conta nimic. Nici ca e femeie, ca are atatia ani, are meseria asta, scolile astea, visele astea sau alea, ca stie atatea limbi, ca are atatia bani, amici sau relatii. Toate erau atunci ZERO.
„Eram doar eu, Dumnezeu si jungla.”
M-am cutremurat cand am auzit-o pe prietena mea. Tocmai citisem „Brida” a lui Coelho, si acolo el sublinia ce este aceea credinta. Acea simtire ca esti tinut aici, in viata asta, de Dumnezeu. Ca oricand firul se poate taia. Si ca faptul ca firul nu se taie este o enorma dovada de iubire. Ca tot ce inseamna viata noastra, viata pe planeta asta, pulseaza din si de Iubire.
Prietena mea s-a intors profund transformata. Valorile ei s-au sters si s-au asezat pe locul lor altele, cu totul altele.
Viata este ea insasi un dar nepretuit. Nu poate fi negociat in nici un fel. Este un dar, e o minune, ca si faptul ca ne nastem sanatosi, intregi… Toate celelalte, de la „intrebuintarile” acestui uluitor complex de maiestrie care este trupul, pana la descifrarea atator mistere cu ajutorul mintii si magia inspiratiei, ne sunt toate daruri ale vietii, ale iubirii care ne face pe noi in aceasta lume.
Mi-ai mai amintit de ceva, draga Daniela: acum cativa ani am avut bucuria sa vad, intr-o dimineata, un copilas care facea primii pasi. Tinut de manute de mamica lui, pipaia cu varful ghetutei asfaltul, apoi usor clatinat, se lasa pe talpita si se aseza un pic mai bine, pe urma pipaia cu celalalt… Radea si se oprea brusc, mirat de ce simtea cand facea pasii. Mamica era toata o fericire, si eu priveam acest tablou, bucurandu-ma ca l-am primit! Poate as fi incadrat amintirea asta la fericiri mici-mici, dar… mie imi e si acum vie, si este o fericire maaaaare!
Capacitatea de a vedea ceea ce avem, ca daruri, in aceasta lume, ca si cea de a ne bucura de ele, se pot educa. Arta de a vedea se dobandeste prin practica. Si avem o multime de prilejuri de a exersa, de-a lungul fiecarei zile.
Modul de a derula clipele vietii noastre in forma aceasta, a aprecierii si recunostintei pentru ceea ce primim in dar, este dezvoltat in traditia japoneza numita „naikan”. Gregg Krech a scris chiar o carte cu acest nume, publicata la noi. Mie mi-a dat multe sublinieri folositoare.
Ca sa fiu in ton cu articolul si cu „naikan”, multumesc, Daniela, pentru articol si pentru prilejul de a-mi reaminti bucurii, multumesc echipei Empower ca a creat si ca sustine acest site interactiv, multumesc celor care scriu si celor care citesc si comenteaza, inspirandu-ne astfel pe noi cei care citim, multumesc ochilor mei si celor care au inventat (si celor care au facut) ochelarii, multumesc celor care m-au invat sa citesc si sa scriu, celor care au inventat net-ul, celor care… :) … :) … :)
Multumesc, grazie Gratiei!
Am avut si eu animalutzele mele… hm.. nu ale mele, dar ale noastre, ale multor iubitori de fericiri mici-mici, de fiecare dimineata si seara..
Printre fericirile mele miciMARImici (pup fetele cu foc!!) a fost si stolishorul de mierlutze care cantau seara si dimineata in jurul ferestrei mele… Ooof, cata dreptate are cine spune ca nu trebuie sa ne atasam prea tare de aia-aia… Au venit doua ‘pupeze’ de ciori si au pus pe goana mierlutele, gaitele, ciocanitorile… au ‘tera-cioara-format’ mica gradinita din spatele blocului meu, cu tei, brazi vechi si stejari, pe ‘placul’ lor… Si-au gasit ‘raiul’, ‘fericirea’, iar pe noi ne-au lasat cu urechile tiuind a jale… Din cand in cand pleaca pentru 1 2 saptamani (presupun ca au si alte proprietati…) si cand se intorc se zburlesc – ca niscai ‘intrusi’ le-au schimbat.. habitatul..
Asa ca mi-am pus crengute cu pasarele, dar nu am crengute cu mierlutze.. pe desktop… Daca are cineva foto cu mierle poate imi da si mie, caci muzica cu paraiase si privighetori, mierlute, etc. am primit deja…
Va scrie un ‘copil’ pe-jumate-fericit!! Faceti-ma un pic mai fericita, rog, frumos !! Poate stiti si cum pot sa fac frumos sa plece de la noi, sa vina mierlele inapoi.. Eu le-am tot rugat.. dar parca sunt… fericite ca le vorbesc !! Bine, sa fie toata lumea fericita, dar sa fiu si eu un pic (pe langa ‘picii’ ceilalti!!! :) )
Cristiana,ce sufletel frumos poti sa ai!Ti-am citit comentariul si spun cu mana pe inima ca tie ti-e dor de mierlute pentru ca esti surioara lor.Ce-ar fi sa-ti pui pe desktop o fotografie cu tine .
Elena, cand eram mica voiam sa ma fac privighetoare (atata de mult imi placea cantecul acela al lui Luis Mariano!!)Cred ca imi plac cantecele pasarelelor si fosnetul stajarilor !! La Costesti si Sarmisegetuza am vazut niste pasari pe care nu le-am vazut pe nicaieri in restul tarii… unele cu penaj bleumarin, altele cu penaj bleumarin cu alb. Mergem cu ele pe aleea casutelor dimineata; ma sculam inaintea celorlalti pentru fericirea de a simti prin toti porii rasaritul, si pasarile acelea ciudate, straniu de frumoase si curioase, care se uitau la mine, eu la ele, mergeam cu cate una, sau alta era la intersectia aleilor, zburau, apoi veneau din nou… Spuneam ca se duc sa ia putin albastru din cer ca sa nu li se duca si sa devina si ele cenusii, erau ca vrabiutele noastre, aici..
si imi aduceam aminte de povestea cu Pasarea Albastra a Fericirii… iata ca voi mi-ati adus aminte acum, din nou…
Pasarea Albastra a Fericirii…
M-am gindit ca o cauza pentru care oamenii zilelor noastre nu sint fericiti , poate nici macar in aceeasi masura ca oamenii din trecut , ar putea fi :
– isi propun teluri ( sau viseaza or au dorinte ) foarte mari pe care nu le pot implini si din aceasta cauza devin nefericiti.
Vor totul imediat.
Fericirea presupune sa ai intelepciune mai intii.
– o cale mai buna de urmat ar fi sa-si propuna teluri care sint cit de cit posibil de realizat iar implinirea lor cu siguranta i-ar face fericiti. Si asa , din aproape in aproape , si-ar construi propria fericire.
Este o cale putin mai buna decit aceea de a te multumi cu fericirile mici – mici pe care le ai ; a trece la stabilirea unor obiective mici-mici , a le implini , iar atingerea lor cu siguranta va aduce fericirea.
( obiectivele mici -mici trebuie sa fie totusi , cit de cit , importante )
Fericirea , daca ar avea o formula matematica , sigur ar fi ceva de genul :
K1K2K3(Starea’n’-……… – Starea1-Starea0)/delta t.
Tine de shchimbarile prin care treci , ca un fel de derivata a lor.
Ca gimnastica a mintii… zic ca este un exercitiu… dar ca simtamant… nu ti se pare cam artificial? Mai ales ca fiecare om intelege in felul sau fericirea, eu nu o inteleg ca si tine si asta mi se pare cel mai ok lucru din lume.. Daca ar fi sa cuantific si eu asa aceva, SIGUR formula mea nu ar fi asa, iar cel care simte …cam asemanator cu mine – chiar daca ar fi de acord cu pct ul meu de vedere, sigur ca ar avea altceva de cuantificat…
Poate si starile, poate radacinile… sau efectele.. poate simtirea expandarii exponentiale (explozia de fericire) care poate sa fie spirala interioara sau exterioara.. !!!!! :) Muzica… luminile… beatitudinea… descatusarile..
M-am gandit la chestia asta, daca fericirea presupune intelepciune si am ajuns la concluzia ca nu vad asa problema… Bine, fiecare bun si nebun are fericirea sa… Fericirea nazistului care a scapat de evrei, polonezi… fericirea celui scapat in ultima clipa din lagar… ce avea o fericire cu alta??.. Cred ca exista si fericiri atat de mari incat uluirea nu mai lasa loc la vreo simtire… Stiu fericirea tatalui meu scapat din puscaria comunista, alergarea lui catre casa unde se afla copilul si sotia, disperarea lui in clipa in care a aflat ca mama se afla in sala completului de judecata in timp ce el era acasa… ce trebuie… cat trebuie sa treaca un om din cea mai uluitoare fericire in cea mai neagra disperare?? Disperarea lui in clipa in care copilul ce-l tinuse in viata a urlat speriat de fatza lui cadaverica, revazandu-l dupa ani de lipsa… Cand imi povestea, la anii maturitatii, ii curgeau lacrimile pe fata, mangaindu-mi incetisor mana, povestind cu voce pierduta fiecare fericire si fiecare disperare…
Si tot el spunea ca fiecare clipa este dupa cum este si omul care o simte…
Elena, multumesc :) Caut cartea, ca m-ai facut curioasa.
:D Personal branding, Gia? :D (stiu un banc tare simpatic despre personal branding, cu sobolanul si hamsterul…)
Cristiana, pe scurt ar fi asa: multumesc ca ne povestesti din viata ta, abia astept excursia, sa vad si eu toate minunatiile alea si sper si eu alaturi de tine ca se intorc mierlele :) Pe lung, am sa-ti scriu intr-un e-mail.
Mikka :) apreciez mult comentariile tale, care mereu vin cu povesti si cu mult sens. Scrii foarte vizual, foarte pe gustul meu si iti multumesc si eu. Pentru comentariile tale, pentru incurajari, pentru cum contribui tu la ce este Empower :)
E foarte adevarat ce spui tu: a te bucura de ceea ce ai deja se poate deprinde, prin exercitii la fel de mici-mici. E adevarat, pentru multi este nevoie de clipe de revelatie, in care sa inteleaga, in urma unei intamplari, ca tot ce au cu adevarat este pe ei si felul in care se uita la lucruri si la viata.
Si se mai poate si altfel: sa incepi pur si simplu sa privesti si sa vezi :)
Miammm… miammm… **!!*!!**… excursie !!!.. fericiri miiiiici-mici!!! (asaaa… de 2 zile…!!) care te incarca biiine-bine!!! munti… Babe… Sfinx… Sfinxul Romanesc.. Orbul.. Gusterul… Porumbelul.. Omul.. Aaaa…Pestera.. dacii.. Marele Preot.. hartile.. Chipul intreit.. capul Atlantului.. Mamma mia!!!
Dar tu chiar n-ai uitat!!
(Intre noi fie vorba.. nici eu nu am uitat, Dani !!)
…Da’nu ma certi cu mailu’, daaa??!! Nu-mi dai bataitza ca voooorbesc vrute-si-nevrute?? Ca pot sa fiu chiar cuminte-cuminte si sa nu mai fac taraboi (!!!) :) :) :)
Hai ca asta-i buna, Cristiana :) Cum sa uit? Abia astept vara care vine, cu Irlanda si cu excursia asta cu tine. Tot adun date, am o colega care a copilarit prin zona asta si povestile tale impreuna cu povestile ei m-au facut tare nerabdatoare.
Sa nu fii cuminte-cuminte :)
Aaaaaa… atunci nu sunt!! :) Si am sa iti spun si cum!!
Acum 3 zile am facut planuri pentru Retezat, cand ma intorc de la Congresul de Dacologie de la Iasi facem excursia pe platoul Babelor si Pastera (buninteles ca in functie de timpul vostru) si apoi merg cateva zile in Retezat, fac ‘prospectiuni’ si pe urma va duc si pe voi… ce … credeati ca ati scapat asa usor de mine?? Daca nu sunt in stare sa va plimb prin locuri mirifice… atunci am trait degeaba!!!
Daca n-avem bani – gasim! Daca n-avem opinci – desculti!! Mancam din poala, pe o piatra si dormim la prici – si tot ne plimbam!!! Daca e cald… nici nu mai dormim!!! :)
Traiasca rucsacul, trenul si izoprenul!! :)
Ionut, cred ca de vreo 2 zile merge ‘Click to Edit’ cam ‘greu’…pana la ‘de loc’ !! :) Sau poate merge greu legatura la RDS ??!! :)
..ca de obicei ,ne *regalezi *,draga Danielu…*micile fericiri* de zi cu zi fac..MAREA FERICIRE ,pe care o..cautam si ce-i mai multi dintre noi ..n-o *gasim*..desi e langa ..noi..bine zicea colegul Nicolae 1..ca ne propunem teluri..nu-i nimic rau in asta(o viata fara *orizonturi* e..trista)..problemele sunt cu..ASTEPTARILE..care nu se-nplinesc(din varii motive ce *tin* tot de..noi) si care ne arunca *beznele*,frustarilor..de toate culorile..si uite asa ne conditionam viata si ne ..facem ca traim..de fapt *viata ne traieste*..
Draga Daniela,iata inca una din fericirile” mici-mici” care mi-au bucurat sufletul:in noaptea de Inviere,un om in caruciorul de invalid,cu lumanarea aprinsa si ochii inlacrimati cantand”Hristos a inviat din morti!”Cu mainile in jurul lumanarii facute sfanta candela si ochii plini de bucurie! Privindu-l, am simtit o stare de liniste si pace si mi-am spus:”Adevarat a inviat!”
:) Pentru el chiar a inviat ceva, poate ca a inviat chiar el. Foarte frumos si intr-adevar emotionant.
Imi place si ma bucur ca ai revenit la acest articol sa impartasesti o bucurie mica-mica pe care ai trait-o. Multumesc :)
Hai sa-ti povestesc o bucurie mica-mica pe care am trait-o eu saptamana trecuta: am fost la tara si, pentru prima oara mi-am cules cu mana mea din gradina salata verde, ridichi de luna si ceapa verde. A fost cea mai emotionanta si speciala salata mancata vreodata. Si mi-a provocat atatea ganduri! Cata deosebire fata de cea mai uriasa si frumoasa salata din orice piata!
Observ ca am trecut cam brusc din domeniul spiritual in mult mai banala si pamanteana (chiar la propriu :) )alimentatie. Poate, cum spunea o sfanta mistica hispanica, Tereza de Avila, pe Dumnezeu il gasesti daca vrei si printre cratitele din bucatarie…