De regula, intrebarile sunt la sfarsit. Acum, insa, pentru a sti din ce unghi sa cititi povestea de mai jos, voi pune intrebarile la inceput:
1. Au parintii dreptul sa ne invalideze sau mai degraba ar trebui sa ne ajute descoperim singuri calea noastra unica spre ce ne dorim in viata?
2. Au iubitii sau iubitele noastre dreptul sa ne invalideze ca sa le fie lor bine, sau ar trebui tocmai sa abandoneze orice interese personale pentru a ne sustine sa ne descoperim singuri adevarul care ne duce spre implinirea personala?
3. Au terapeutii, trainerii, profesorii, coachii dreptul sa ne invalideze sau tocmai ei ar trebui sa ne provoace ca sa ne regasim increderea de sine, aspiratiile cele mai autentice si nu in ultimul rand curajul in le fi fideli?
4. Are dreptul cineva sa ne invalideze?
Acum 10 zile au venit la mine mama si cu tata si mi-au spus ca vor sa incepem niste sedinte de consiliere de familie. Si-au dat seama ca in ultima vreme unele lucruri persista ca probleme in familie si ca ar fi bine sa le alocam atentia cuvenita pentru a le rezolva. Si mai mult de atat, au realizat ca avem nevoie de ajutor din exterior. Am spus DA DA DA. Iar mintea mea am mai adaugat: „WOW, ce initiativa geniala venita de la ai mei”.
La doua zile dupa aceasta veste, urma sa aiba loc si prima intalnire cu psihoterapeutul. Am mers toti patru: mama, tata, Moni (sora) si eu. Surpriza mare: dupa 10 minute in care povestesc despre altceva, ai mei cu Dl Doctor, aud ca toata lumea trebuie sa plece si sa raman doar eu cu el. Mare surpriza mare.
Dar partea interesanta abia acum vine. In timpul unei discutii de vreo 2 ore, acest om a avut tupeul, ca altfel nu ii pot spune, sa imi invalideze pe fata trei planuri esentiale din viata mea.
Primul plan – valorile personale
Da, mi-a cerut sa ii spun care sunt cele mai importante cinci valori pentru mine, si, dupa ce a ascultat ce am avut de spus, a intervenit “Vad ca valoarea X lipseste din cele enumerate. Asta este deja un mare semnal de alarma.”
Ma gandeam si eu ca poate incearca sa inteleaga de aceste valori sau sa ma faca pe mine sa inteleg de ce aceste valori. Ma gandeam ca ar fi putut sa ma provoace pentru a vedea eu pentru mine daca sunt sigur pe aceste valori. NU! El a dat cu paru’.
Al doilea plan – planurile mele de viitor
Am inceput sa ii povestesc despre cadrul de viata pe care mi l-am creat. Ca am ajuns in acest punct unde zi de zi, aproape, am un echilibru in viata, imbinand lucrurile importante pentru mine.
Ce sa mai spun ca nu m-a lasat sa termin sa vorbesc despre ele nici pana la sfarsitul sesiunii, dar si aici a tinut sa intervina fara niciun fel de menajamente si sa imi atraga atentie direct ca nu e bine asa.
Al treilea plan – LumeBuna.ro
Ii spun ca unul dintre proiectele pe care le-am initiat si pe care le sustin este Lume Buna. Ii spun ca aici aducem in prim-plan stiri cu impact pozitiv din si despre Romania. El tine sa imi readuca in prim-plan valoarea care lipsea mai devreme din lista mea si sa imi spuna ca fara valoarea aceea nu se poate sa le vorbesc oamenilor despre bine.
Am tot incercat sa ii povestesc despre proiect si sa ii spun ca nu eu le vorbesc oamenilor despre bine, ci ca aducem in prim-plan lucruri concrete care exista, care se intampla. L-am rugat sa se uite pe site, dar in a doua sesiune nu a dat vreun semn ca ar fi facut asta. Nu l-am mai intrebat nici eu ca sa evit discutii inutile.
Acesta este doar un exemplu, din viata mea. Cu siguranta si in viata mea au mai fost multe altele, dar si in viata ta este foarte probabil sa fi fost. Cine are totusi dreptul sa faca asta si ce facem cand cineva incearca sa ne invalideze asa pe fata?
Nota. Am scris acest post dupa ce a avut loc si a doua intalnire cu dansul tocmai pentru ca vroiam sa imi aloc sansa sa vad in ce directie merge. Nu a mai insistat pe aceste planuri si voi continua proiectul de familie, pentru moment, pe care l-am inceput alaturi de ai mei.
16 răspunsuri
Wow! Nu mi-am inchipuit ca exista psihoterapeuti atat de… fara empatie, fara finete, fara diplomatie. Din ce povestesti, mie mi se pare ca aceasta persoana incalca o regula de baza, si anume ca psihoterapeutul trebuie sa te indrume, sa te ajute sa gasesti singur raspunsul/solutia, nu sa-ti spuna ce sa faci. Din nou wow! :)
in primul rand, ce inseamna sa te invalideze? cum pot sa te invalideze parintii? vine cumva de la „invalid”?
oricum, raspunsul la 1: parintii ar trebui sa ne ajute
la celelalte intrebari as raspunde, dar nu pricep exact la ce te referi cand zici „sa te invalideze cineva”
Apropo, ca tot veni vorba, felicitari si mult succes cu proiectul lumebuna.ro
Dragul meu, m-am confruntat si ma confrunt cu aceeasi problema…..
Sunt o persoana mai spirituala…..si am ajuns sa ma izolez…pentru ca lumea a inceput sa imi spuna ca nu sunt bine….
Prietenii mi-au sugerat un psiholog….parintii mai in gluma mai in serios la fel….m-am dus la psiholog……dar psihologul nu avea ce sa imi faca pentru ca il depasea nivelul discutiilor…eu aveam nevoie de altceva…de alt nivel….asa ca am renuntat amandoi….
Imi este ciuda pe mine ca m-am invalidat singura….pentru ca m-am indoit de mine…. Nu imi este ciuda pe ei….eu sunt vinovata…ca nu am avut incredere in mine….
Da…sunt o ciudata…cu puteri paranormale….da…ma iubesc si ma accept asa cum sunt….accept ca pot sa fiu izolata…aceept ca nu ma poti intelege….. si mai accept ca sunt libera…..
Foarte ciudat psiho-pupu asta (hihi)…tu fa cum iti spune sufletul, nu lasa pe nimeni sa iti ‘invadeze’ deciziile luate din profunzimea fiintei tale..
Neprofesionist dl. doctor. Dar ce ne mai mira in Romania?
Tu ai o experienta de viata care te ajuta sa intelegi cu cine stai de vorba.
Pe parinti ii intelegi si ii apreciezi ca isi doresc sa te ajute si sa te inteleaga;
Pe doctor l-ai simtit ca pe cineva care fara pic de tact si diplomatie vrea sa-si indeplineasca o misiune – pe care considera ca a primit-o din partea parintilor tai – aceea de a-ti inocula un mod de viata „normal”. Cu siguranta ca parintii tai nici nu si-au propus asa ceva.
Nu cred ca cineva are dreptul sa-ti schimbe cu forta idealurile si aspiratiile propriei tale vieti.
Pe de alta parte, din perspectiva de parinte – sunt parinte – ii inteleg pe parintii tai ca isi doresc ca fiul lor sa se „realizeze”. Nu exista o formula universala care sa functioneze in aceasta privinta. Cred insa ca parintii, familia in general, sunt cei care pot ajuta si netezi calea spre realizarea reala pe care ti-o doresti. Atata doar ca ei trebuie sa inteleaga calea ta si sa o accepte. Cred ca asta au incercat sa faca, doar ca ar fi trebuit sa participe impreuna cu tine la intalniri.
Si cand ma gandesc ca si eu m-am gandit la o consiliere de specialitate pentru unul din copiii mei, chiar ieri cand am ajuns la un punct critic…
Cum il cheama pe domnul psiholog/terapeut? ce specializare/formari are? sa il cunoastem si noi!
daca dl s-a exprimat exact asa “Vad ca valoarea X lipseste din cele enumerate. Asta este deja un mare semnal de alarma.”
si sa imi atraga atentie direct ca „nu e bine asa”.
asta ridica mari semne de intrebare catre profesionalismul si abilitatile sale.
in schimb ‘a dat cu paru’ este din partea ta o exagerare!? poate prea mare, un efect stilistic, jurnalistic
iarasi chestia cu „invalidat” este foarte subiectiva! ce exact intelegi prin invalidat?
daca prin asta intelegi o intrebare care te pune fata in fata cu realitatea in incercarea de a te scoate din nevroza, care iti oglindeste propriile convingeri care intretin iluzii atunci da atunci aceasta ‘invalidare’ este exact ceea ce ar trebui sa faca respectivul terapeut.
sunt o groaza de personaje pe acest internet care cauta validare pentru convingerile lor de genul ‘psihologii astia au ceva cu mine sunt incompetenti, uite ce mi-a facut gigi in primele 3 sedinte pana mi-am dat seama ca nu are cum sa ma ajute asta pe mine (eu sunt special) si am renuntat, acum practic wicca si meditatii speciale pentru deschiderea celui de-al treilea ochi’. e doar un exemplu impins la extrem. intelegi ideea. sper sa nu fie cazul tau. mai sunt si o groaza de cititori de bloguri care isi cauta in aceeasi validare a convingerilor prin pozitia de falsa empatie ‘da asa este, esti o victima a psihologilor care nu stiu meserie’.
Felicitari pentru ideea geniala!Insa poate ar fi fost mai bine sa discutati toti din familie problemele voastre si sa gasiti impreuna solutia.Eu cred ca daca exista comunicare, intelegere si dragoste, problemele de dinamica a relatiilor familiale ar fi eliminate in totalitate.
In legatura cu sedintele cu dl. psiholog, probabil ca el asa a considerat ca poate rezolva problema.Stii si tu, exista psihologi buni, mediocrii si execrabili.Omul incearca doar sa te ajute, dar poate nu se pricepe.
Oricum, nimeni nu are dreptul sa te „invalideze”, si nici nu poate.Singurul care poate sa dea valoare actiunilor tale esti tu.Si tot tu esti cel care poate sa creada „sfaturile” pshihologului sau ale altor persoane care vor sa te „invalideze”.Sau poate sa refuze acele sfaturi sa sa rada de prostiile respective.Nu esti o victima „invalidata” de altii, esti un creator.Creatorul proprilor tale valori si propriul tau „validator”.Tu esti in controlul vietii tale, si nimeni, nimeni nu-ti poate lua acest control decat daca tu accepti asta.Corect?
Mihai, tare fain e articolul acesta (ca de fapt tot ce scrii) :)
Sa raspund pe scurt la intrebarile tale.
1. Au parintii dreptul sa ne invalideze sau mai degraba ar trebui sa ne ajute sa descoperim singuri calea noastra unica spre ce ne dorim in viata?
– Off….nu au insa uneori nu stiu ca ne ivalideaza si noi nu stim sa spunem : mama/tata binele vostru cu fortza se rasuceste in mine ca un cutzit cu lama zimtzata :)Cei care sunteti deja parinti stiti ce minunata si grea „povara” e aceasta dependentza de si pentru propriu-ti copil…Pana unde hotarasti pt el si pana cand ?! Cand te desprinzi ? Cine te invata asta ? :)Cand il invalidezi (din punctul tau de vedere si cand din al lui ) ?
2.3.4.Iubitii, iubitele noastre (terapeutii, trainerii, profesorii, coachii , cineva…etc )ne invalideaza daca le dam aceasta putere asupra noastra.Daca le dam voie sa faca asta. Cat de greu e sa stabilim granitze aici ? :) Suna aiurea, nu ? Habar n-am cum sa formulez altfel acum.
Si cred ca atunci cand ne punem astfel de intrebari avem deja in noi si raspunsul :)
Mihail,
Inteleg frustrarea ta legata de comportamentul acestui terapeut (unui terapeut); asa cum l-ai descris, acel comportament este complet diferit de deontologia profesiei.
Pe de alta parte, acesta este un terapeut cu o atitudine probabil nepotrivita, nu este terapeutul (in general). Nu cred ca este potrivit sa confundam un reprezentant al profesiei cu profesia in sine, iar „gafele” unuia sa ne faca sa ne indoim de virtutile terapiei in general.
Legat de invalidare, nici mie nu imi este foarte clar ce intelegi tu prin acest termen. Cat despre intrebari, cred ca este mai putin important cine si daca ne „invalideaza”, ci cum ne lasam noi „invalidati”. Si astfel, desi regretabila, este mai putin importanta reactia terapeutului, cat a analiza ce a determinat ca aceasta reactie sa aiba un impact atat de puternic in tine…
Dupa parerea mea, este firesc sa avem oameni care sunt de acord cu noi („ne valideaza”), oameni care nu sunt de acord cu noi, care nu ne sustin, care se simt jigniti/ofensati/revoltati de cine suntem noi … tine mai degraba de noi cum „navigam prin aceasta „mare” de reactii diferite…
pana una alta aceasta ‘invalidare’ este doar o proiectie a autorului. una este poezia jurnalistica, sa isi dea tot specialistu’ cu parerea si alta este o transcriere a comunicarii, care poate fi analizata prin diverse metode.
cum nu aveti informatii de ‘prima mana'(adica nu interpretari ulterioare), cam nepotrivit sa sustineti una din parti (oricare)
Nota: Studiul de caz din viata mea era doar un exemplu, mult mai putin imoportant decat intrebarile in sine. Importante, pentru fiecare dintre voi, erau intrebarile :)
Iar, din punctul meu de vedere, daca era un aspect nerezolvat din viata mea, nu il dadeam ca si exemplu.
Si acum raspunsurile pentru fiecare dintre voi…
@ Iulia – ei ca ei, dar suntem incojurati de oameni care vor sa ne impuna in viata noastra ceea ce li se pare lor important.
@ Cheia Succesului – http://dexonline.ro/definitie/invalida iar in cuvintele mele as spune „Nu ma accepta asa cum sunt, imi respinge / neaga / refuza / contrazice ceva important ce in acel moment accept ca ma defineste. Si in plus, isi doreste si sa ma schimbe fara sa se gandeasca daca e spre binele meu.”
Multumesc. Chiar e un proiect de care sunt mandru cum creste.
@ eu – daca iti este bine si ai in viata ta ceea ce iti doresti si oameni cu care sa construiesti ceea ce simti sa ai alaturi, atunci continu sa fii libera.
@ Marius – deja cand am scris, eram detasat de poveste. De aceea am si scris la o perioada buna de timp dupa ce s-a intamplat totul :)
@ Mihaela – sunt de acord cu tine. Succes cu fiecare situatie critica. Nu am copii, dar nu vad provocare mai mare pe lumea asta decat sa cresti niste copii sanatosi (din toate punctele de vedere) si capabili sa se auto-realizeze.
@ sandibelle – dar pe tine cum te cheama? In rest, cred ca raspunsurile pe care le-am dat celorlalti, raspunde si la ce era relevant din ce m-ai intrebat.
@ Andrei – imi place asta „Eu cred ca daca exista comunicare, intelegere si dragoste, problemele de dinamica a relatiilor familiale ar fi eliminate in totalitate.”. Si da, corect, am puterea de a alege, si mi-o si folosesc.
@ irina – bine spus „Si cred ca atunci cand ne punem astfel de intrebari avem deja in noi si raspunsul”
@ Raluca – „cred ca este mai putin important cine si daca ne “invalideaza”, ci cum ne lasam noi “invalidati”.”, sunt total de acord.
e o tema destul de grea! nu stiu daca au dreptul ,dar stiu foarte clar ca unii dintre noi le dam dreptul,asta din a le fi bine,din dorinta de protejare ,din faptul ca am in spate ,,o experienta,,de viata../legat de copii e destul de greu sa afli momentul cand sunt pregatiti sa se desprinda ,sa ia singuri decizii/ ca parinte de adolescent simt tot timpul nevoia sa i spun unde greseste,ca lumea nu-i asa ,,roz”, ca e prea devreme sa hotarasca singur pt viitorul lui ../recunosc,nu am curajul sa las lucrurile sa curga ,sa mi vad copilul cum se zbate cu necunoscutul,cum sufera din cauza atitudinii unora,cum invata sau nu din lectiile primite / oare stie cineva ca parinte, cand e cazul sa i zici copilului sub 18 ani ” tu hotarasti ”..?!
ai dreptate..rolul unui terapeut,psiholog nu este acela de a-ti spune ceea ce sa faci cu viata ta ci acela de a te ajuta sa intelegi ce e mi bine pentru tine si cum ai vrea tu sa decurga lucrurile iar apoi sa analizeze eventualele piedici care apar si sa discutati despre acestea.te-am pupat
@ lia – nu am copii, deci ce cred eu s-ar putea sa nu valoreze prea mult. Ce pot sa iti spun este ce am observat din interactiunile in general cu oamenii – trebuie sa observam acele parti din ei care ii fac sa fie pregatiti pentru orice, sa le recunoastem in primul rand noi, apoi sa ii facem sa le recunoasca si ei, iar cand vedem ca ei si le recunosc, sa ii lasam sa isi ia zborul. Cred ca se poate aplica si copilului de sub 18 ani…doar cred.
ce dragut Mihai ”doar cred”!/ai dreptate ,dar este destul de dificil sa recunosti in adolescenti pt ce sunt pregatiti..sunt vulnerabili,curiosi,schimbatori,fragili chiar daca par cu putin tupeu…. /este o perioada tare grea,dar in acelasi timp foarte frumoasa si tare mult imi doresc sa o traiesc frumos alaturi de fete !/ fiind mai conservatoare,chiar restrictiva poate o sa reusesc sa nu le departez /ideea este ca in ciuda varstei de multe ori reactionez ca un copil in fata vietii sau a noutatilor / multumesc mult pentru raspuns si pentru toate articolele scrise de tine
@ lia – din nou experienta mea este limitata in acest domeniu, dar de multe ori copii si adolescenti ne mai pot oferi si o oglinda pentru ceea ce suntem noi, asa ca e bine sa putem sa facem diferenta si intre ceea ce sunt ei si ceea ce din ei suntem de fapt noi. Partea a doua trebuie sa ne-o luam frumos inapoi si sa ii lasam liberi, sa creasca pe propriul lor drum…
Cu mare drag lia!