Saptamana trecuta, soarele m-a dat afara din casa. Mergand intr-un parc, in cautarea unui loc scaldat de soare, drumul meu s-a intersect cu doua femei ce pareau a fi mama si fiica. Ce mi-a atras atentia, a fost, valiza pe post de bocceluta pe care o trageau dupa ele.
Mi-am amintit ca le mai vazusem in urma cu cateva saptamani, in acelasi parc si intr-o ipostaza asemanatoare. Mi-am zis ca este destul de putin probabil sa fie turiste si ca plimba de placere geanta grea dupa ele. Dupa cum suntem obisnuiti, am facut involuntar si eu o scurta radiografie a hainelor si aspectului general si mi-am dat seama ca nu aveau o situatie materiala extraordinara.
Pe moment am simtit pur si simplu ca vreau sa le ajut. M-am apropiat, am scos niste banuti din buzunar si i-am intins femeii mai tinere, cu rugamintea de a-i accepta.
Din pacate, gestul meu a deschis cutia Pandorei, pentru ca in scurt timp, am auzit cam asa: o recomandare sincera de a merge la psiholog, vorbe nu tocmai de alint la adresa poporului roman care “le vanduse” pe “detinutele politice”, un “Valea!” spus clar si raspicat. In zadar mi-am cerut scuze daca am jignit cu gestul meu si degeaba am argumentat ca nu am oferit banii in numele unui popor, mesajul meu nu a ajuns acolo unde a trebuit, asa ca am renuntat si am plecat destul de bulversata.
La mai putin de cateva minute, intr-o alta zona a parcului, ma abordeaza o alta femeie intre doua varste, care imi cere sa o ajut cu niste bani. Cum banii neprimiti ii simteam cumva grei in buzunar si femeia deja imi invocase viroze, tensiune, diabet, boala de inima, i-am scos involunar si i-am dat.
Cand ofer bani cuiva drept ajutor, ma intreb daca, asa cum spune, are intr-adevar nevoie de ei. De data asta insa, altceva imi acapara gandurile. Mi se parea ciudat ca atunci cand am vrut sa dau, nu s-a primit darul meu, iar cand nu am vrut sa dau nimic, mi s-a cerut.
Realizam de cate ori in viata am fost pusa in situatia de a da, fara sa mi se ceara, acolo unde poate nu era nevoie, nu trebuia, nu era momentul, nu era timpul. Si de cate alte ori, chiar sub ochii mei, am trecut pe langa oameni doritori sa primeasca “darul” meu refuzat de altii, oameni care isi asteptau darul de mult timp.
Cand stim ca am daruit cui trebuie?
Cred ca parabola biblica a celor trei talanti este un bun exemplu. In primul rand, pentru ca toti cei care au primit talantul aveau nevoie de el si toti l-au primit intr-o prima faza. Apoi, talcul povestii este tocmai acesta: stii cand dai cui trebuie cand vezi ca darul tau “naste” alte daruri: bunatate, iubire, cunoastere, recunostinta, intelegere, prietenie.
Vrem ca acel om caruia ii daruim timp, atentie, iubire, o parte din noi, sentimente, afectiune, bucurie, sa se deschida, sa inteleaga, sa “vada”. Ar fi minunat ca tot ce suntem noi dispusi sa impartasim cu ceilati sa fie primit cu entuziasm si apreciere. Din pacate nu este mereu asa.
Suntem fiecare pe trepte de cunoastere diferite: de crestere, stagnare sau chiar regresie. Cateodata pur si simplu nu “am crescut” destul de mult ca sa stim sa primim un dar, sa-l cuibarim in sufletul nostru si sa-l lasam sa dea nastere la alte daruri. Asta pentru ca locul din suflet este prea plin cu altele. Prea plin de noi, griji, planuri pentru viitor, ambitii.
Intelept ar fi daca ne-am alege mai bine: timpul, locul, persoana. “Darul” pierdut pentru totdeauna si energia risipita ar fi putut fi vitale pentru un “altcineva” pentru care era timpul, locul si momentul potrivit sa-l primeasca si sa-l inmulteasca.
9 răspunsuri
Interesant articolul tau.M-a pus pe ganduri….Cred ca nici mie nu mi-ar aduce bucurie banii oferiti doar asa,desi m-ar bucura sa pot oferi eu si sa aduc bucurie,dar unui om care sa dea si el la randul lui mai departe(intr-o alta zi) daca intalneste oameni care au nevoie…
E ca la terapie sau coaching cand vrei sa-l ajuti pe cineva, fara sa vrea sa participe…
E ca si cum iubesti pe cineva, care n-are nevoie de dragostea ta.
E ca si cum vinzi o chestie care n-are nicio valoare in zona cumparatorului…
Ideea e VREI atractie? Sau vrei sa impingi, sa (te) consumi?
Foarte frumos spus Alina!
Dar cat e de greu uneori sa alegi timpul sau persoana :)
@Andra: Multumesc pentu comentariu, ce spui tu se gaseste foarte frumos transpus in tema filmului „Pay it forward”. Filmul naste un concept interesant, cel al lantului de lucruri „bune” primite si date mai departe sub orice forma: gesturi, cuvinte, ajutor, prietenie, intelegere, suport. Oare cum ar fi lumea daca fiecare dintre noi am pune o zala in lantul asta :)?
@Ioan: Mi se par foarte potrivite cuvintele pe care le-ai ales in intrebarea finala: „a te consuma” versus „atractie”. Pana la urma fiecare actiune pe care o facem implica un consum: de timp, de sentimente, de „noi”.
Bine ar fi daca fiecare actiune a noastra ar putea sa atraga in mod spontan si necalculat acea energie compensatoare care ne confirma ca nu ne-am risipim degeaba.
@Carmen: Multumesc pentru comentariu! Da este greu sa alegem „bine” timpul si persoana. Cateodata ne poate ajuta intuitia, alte dati experienta de viata, alte ori pur si simplu norocul. Partea buna a lucrurilor este ca acel „consum” nerecompesat, risipit, de care vorbea si Ioan, se poate regenera si nu este „un ceva” pe care odata ce il pierzi, nu-l mai poti avea inapoi. Traim, invatam, crestem si reusim sa alegem mai bine, timpul locul si persoana.
Foarte interesant pusa problema. Eu o sa insist putin pe energia risipita: conteaza in primul rand ca e energia TA cea risipita si puteai sa faci altceva cu ea. Daca extrapolam, trebuie sa invatam ca in viata sa ne risipim energia in acele lucruri care sunt cu adevarat importante pentru noi.
In alta ordine de idei, mi-ai adus aminte de un exemplu (furat dintr-o carte) care ilustreaza foarte bine felul in care noi oamenii judecam un anumit context prin prisma asteptarilor, conceptiilor si perceptiilor noastre:
In metrou urca un barbat ravasit cu copilul sau. Barbatul se aseaza resemnat pe o banca in timp ce copilul incepe sa se comporte necivilizat, alearga, hartuieste calatorii, tipa. La un moment dat unul din ei, nemaisuportand comportamentul copilului, il ia la rost pe tata. Acesta repllica: „ne intoarcem de la spital, unde sotia mea si mama lui tocmai a murit. Credeti-ma ca nu stiu ce sa fac.”
@Daniel: Da, cu siguranta tratam tot ce ni se intampla prin prisma perceptiilor, asteparilor si a interpretarilor personale. Cred insa ca ceea ce ne ajuta sa-l intelegem pe celalalt prin toata acesta plasa de filtre, este tocmai comunicarea, exact ce a facut si tatal din povestea ta: nu si-a aparat fiul si nici nu a argumentat de ce se comporta asa, pur si simplu a spus ce a simtit si ce il afecta cel mai tare in momentul respectiv. Comunicand, s-a facut inteles si cu siguranta a reusit sa treaca peste orice bariera ridicata de perceptiile si judecatile celorlati.
Foarte adevarat. Binele care vrem sa il facem noi nu e mereu un „bine”, decat atunci cand ajutorul ne este cerut. Altfel e energie irosita.
Foarte frumos articolul/