Pentru majoritatea oamenilor a iubi pe cineva presupune sa fii vulnerabil fata de el/ea. Vulnerabil in sensul de a putea fi usor de vatamat, de ranit, de atacat prin manipulare sau persuasiune.
Ideea acestui articol mi-a venit dupa o discutie cu cineva care, in conflict fiind cu cea mai relevanta persoana din viata ei, nu putea depasi explicatia: „am vrut sa-i arat ca se poate si mai rau de atat”.
Adesea cand “suparam” sau “enervam” pe cineva el/ea ne supara inapoi. E o lege nescrisa a noastra, a oamenilor. Ce se intampla apoi este ca vrem sa aratam totusi ca se poate mai rau. Prin urmare facem ceva nemaiauzit.
Sa luam exemplul cu pricina. El o roaga sa duca ceva la posta. Ea uita. Cand vine el acasa si intreaba (bineinteles pe un ton nervos, strigand) de ce mai e plicul ala pe masa cand deja trebuia sa ajunga la destinatar, ea, cu lacrimi in ochi, spune ca a uitat. Nu e greu de imaginat ca seara e compromisa si el nu o va mai insoti la petrecerea celei mai bune prietene a ei. Drept raspuns, cand el merge pana la masina sa-si aduca un dosar important, ea il inchide afara. “Doar o jumatate de ora”. Intrebata fiind de ce… „pentru ca vroiam sa-i arat ca se poate si mai rau decat sa nu-i duc un nenorocit de plic la posta”.
Dupa o analiza mai atenta am ajuns la concluzia pe care mi-ar placea sa o cizelez impreuna cu voi. Nu ne place sa ne marturisim sentimentele sau gandurile pentru ca altcineva sa nu profite de pe seama lor. Sau, in alte cuvinte fie spus, nu ne place sa fim / sa parem vulnerabili… E UN CERC VICIOS!
Nu-i zic ca o/il iubesc primul/a ca sa nu creada ca sunt slab. Nu-i spun de problemele mele, ca sa nu ma compatimeasca sau sa ma judece.
Desi unii oameni au nevoia de a se simti mereu vulnerabili
De ce unii oameni au nevoia de a fi raniti mereu? E ca si cum ar tanji sa fie mereu raniti, probabil ca validare a propriilor sentimente de insignifianta sau poate ca auto-agresivitate pentru propria slabiciune si lasitate.
Cele mai dificile emotii pentru cei mai multi dintre noi sunt sa ne simtim raniti si vulnerabili. Aproape orice alta emotie poate fi tolerata mai usor. Sa ne enervam pe cineva care ne-a ranit este adesea un mod de a nu ne simti raniti sau vulnerabili. Chiar si depresia – in forma “ma simt rau pentru mine insumi” – este mai usor de tolerat.
Asadar scoatem “artileria grea”: dupa ce simtim ca am fost raniti pentru ca persoana draga ne-a spus “nu faci niciodata ceea ce te rog”, facem ceva ca sa ranim la randul nostru, cum ar fi sa o lasam sa astepte afara vreo jumatate de ora. Ce urmeaza? Un proces dureros care ia vreo saptamana si multe eforturi din partea amandurora pentru a ajunge la numitorul comun, la acel ceva care “ne facea sa fim atat de fericiti” si care acum pare imposibil de adus inapoi.
Finalul: nu mai suntem dispusi sa continuam procesul de schimbare a vietii noastre in doi. Am trecut de atatea ori prin acest cerc vicios incat lasam totul balta. Sau pe modelul unor “prea-frumoase” casnicii care ajung pana la venerabila nunta de argint (si se opresc aici), mergem in cerc fara sa simtim vreodata pentru mai mult de 2 saptamani (cel mult) ca relatia asta se dezvolta spre ceva mai bun.
3 răspunsuri
Nu actiunile celorlati ne determina sentimentele noastre ci masura in care aceste actiuni ne implinesc sau nu nevoile emotionale.
Nimeni nu te-ar putea rani daca nu ai avea acea vulnerabilitate inauntrul tau. La aceasi situatie alta femeie (cu o stima de sine mai puternica) ar reactiona altfel. I-ar spune politicos ca e satula de criticile lui; sau ca data viitoare sa si-l puna singur la posta, etc. Faptul ca s-a simtit vulnerabila si ranita arata ca acolo inauntru ei este deja un teren sensibilizat, care ar avea nevoie sa fie vindecat pt a putea merge mai departe. E interesant de vazut daca acest pattern de victima- agresor s-a repetat si in alte relatii pe care le-a avut.
Solutia : dezvoltarea inteligentei emotionala/ vindecarea emotionala
Imi place cum ai spus…vindecare emotionala…suna incitant, voi mai citi pe tema asta. Multumesc!
In cazul descris cred ca mai este vorba si despre puterea de a accepta ca ai gresit, fara a te simti inferios sau vulnerabil pentru ca acum celalalt are un „avantaj” in fata ta.
Din pacate, teama asta de vulnerabilitate care se poate vedea in toate tipurile de relatii, dar mai ales in cupluri, cred ca este un produs al societatii contemporane in care competitivitatea a ajuns sa fie de natura intelectuala si nu fizica, asa cum era in trecut, motiv pentru care agresivitatea se manifesta la nivel verbal – „sa il prinzi pe celalalt cu greseala si sa profiti”. Traind in mijlocul atator presiuni, am uitat cum sa marturisim ceea ce simtim fara frica de a ramane descoperiti in fata celuilalt sau fara a considera ca suntem slabi.
Cred ca tot sinceritatea si comunicarea deschisa sunt o solutie pentru aceasta problema :)