Lectia pepenelui

Ne plac pepenii, nu-i asa? Cu 90% apa si un “dulce natural”, ei constituie mijlocul de rehidratare cel mai recomandat pe timpul verii. E important pepenele la locul de munca – angajatii ar fi mult mai productivi si concentrati daca ar consuma cel putin 1 kg pe zi, in sezon. (Stiu un birou care a facut asta ani buni la rand. :))

Dar despre altceva vreau sa scriu. In fiecare an observ aceeasi situatie ciudata pe piata pepenilor. Si anume – cu cat pepenele e mai prost cu atat el costa mai mult. Cu cat e mai bun, cu atat costa mai putin. In mod curios, in cazul sau (si uneori si al altor fructe), nu principiul calitatii dicteaza pretul, ci principiul “raritatii”.

Legea penuriei

Am auzit de legile persuasiunii, da? Una din ele suna astfel : “Cand o persoana constata ca un lucru pe care si-l doreste se gaseste doar intr-o cantitate limitata, crede ca valoarea acelui lucru dorit este mai mare decat daca s-ar gasi din abundenta”. Legea raritatii, a penuriei, ne face vara sa platim pentru portocale mai mult decat iarna. Dar de ce trebuie sa platim toamna pentru un pepene stricat pe jumatate, dublu fata de pepenele proaspat vara?

Cand e vorba de o calitate oarecum apropiata (precum in cazul portocalelor) sa zicem ca e de inteles. Dar cand diferenta de calitate e uriasa, cum se justifica diferenta de pret, in sens invers fata de normal? De ce dam 0,5-0,8 lei/kg pepene bun vara si 1-1,5 lei/kg pepene prost toamna? Doar din cauza abundentei vara versus raritate toamna?

Si, la urma urmei, de ce ne intereseaza asta, practic, pentru viata noastra (in afara de a mai economisi niste bani)? Pai poate pentru ca… nu cumva si noi procedam precum vanzatorul de pepeni?

Cum ne vindem ieftin

Adica ne vindem “marfa” buna la un pret mic, dar pretindem mult pe ceva inferior. Calitatea, valoarea noastra intrinseca o apreciem, de multe ori, la pret redus. Punem insa mai mult accent pe masca, pe “fals”, si pentru asta cerem luna de pe cer. Si asta nu din cauza raritatii, ci a ne-constientizarii calitatii.

Intreaga societate functioneaza, din anumite puncte de vedere, precum o piata. Pepenele bun (valoarea ta ca si fiinta umana, sinele tau autentic) costa putin; cel stricat (ego-ul programat de societate, falsul tu) este pretuit regeste. Singura deosebire este, cum am spus, ca nu raritatea e cauza, ci tocmai abundenta inconstientei. Lipsa constientizarii nevoii de calitate, de autentic.

Omenirea este inca destul de mult prinsa in caruselul lui „a face”. Oamenii inca se hranesc cu pepene stricat – ganduri si emotii nesanatoase – pentru care platesc un pret scump, cel al propriei distrugeri. E parca o competitie: cine ajunge mai intai la auto-distrugere si cine plateste mai scump. Dar pepenele bun – sanatatea, armonia, iubirea si tot ceea ce tin de ele – ar trebui sa fie considerat de nepretuit. Si sunt semne ca incepem sa ne trezim si sa intelegem…

Exemplul

Imaginati-va ca in fruntea comunitatilor (economice, sociale, politice) ar sta oameni care ar “vinde” doar pepenele bun – care ar incuraja, prin exemplul lor, scoaterea la iveala a tot ceea ce ai mai pretios de daruit. Omenirea ar incepe sa se transforme si la nivel de masa, nu doar in grupuri separate, asa cum se intampla acum. Dar poate ca nu avem nevoie sa asteptam dupa modele “oficiale”. Greutatile vietii sunt un motor suficient de bun, ce trebuie doar curatat, pentru a nu ajunge sa se „gripeze” cu reziduuri de pepeni stricati…

Intrucat stim cu totii ce se intampla cu acestia. In cele din urma nimeni nu-i mai vrea si ajung la groapa de gunoi. Sunt nenumarate exemple de „lideri” ce au vandut ceea ce este inferior. Si ei, si oamenii ce au “cumparat”, au platit un pret scump.

Insa cei ce cultiva “pepenii” valorilor proprii sunt rasplatiti cu cel mai de pret dar: accesul catre un alt nivel de intelegere a vietii. Una in care comuniunea si impartasirea cu altii sunt la fel de revigorante ca o felie de pepene vara…