Acest articol este unul special. Nu este de fapt scris de mine. Am primit acest articol de la Razvan Cutezea.
Este scris intr-un ton caracteristic lui Ovidiu Miron. Este o farama de suferinta si profunda indignare. Cert este faptul ca toti cititorii, unii angajati si altii angajatori, vor avea cu totii concluzii de tras si lectii de invatat. Vor avea de invatat o… lectie.
„Scrisoare catre seful meu”
Nu intelegi, nu-i asa? Tot nu intelegi ce se petrece! Iti scapa tocmai esentialul. Am incercat sa-ti spun de atatea ori. Chiar mi-a pasat. Dar ai crezut, probabil, ca sunt invidios. Ti-au spus si cei care au plecat, dar vorbele lor au fost in alta limba.
N-ai invatat nimic bun din atatia ani de afaceri, din marele esec, din noul drum. Iar cei care nu invata sunt condamnati sa repete istoria. Dar ai reusit sa ma schimbi intr-atat incat nu ma recunosc! In ultimii 3-4 ani am devenit cel mai mare „je m`en fiche”-ist. Am invatat sa fiu prefacut, am invatat sa urasc. M-ai transformat.
Hmmmm! Ne-ai transformat pe toti in oameni cu inima de gheata pentru ca n-ai inteles responsabilitatea de a conduce destine. Pentru ca n-ai inteles ca banii nu sunt totul. Te-ai lasat prada lacomiei si iluziilor materiale, hranindu-te cu (si duhnind a) superficialitate.
Si mai rau este ca te afunzi in toate acestea invatand de la profesorii aia americani la cursurile platite cu bani grei, pe spatele nostru. Dar refuz sa cred ca, in loc de leadership, se preda „escrocheria logica si emotionala”. Probabil, insa ca samanta educatiei nu a picat pe un teren bun ci pe unul malefic…
Ai depasit orice limita, nu doar limita bunului simt. Risti sa pici in deradere. De fapt, ai picat deja. Lumea nu te mai asculta. Doar te aude, dar nu mai da doi bani pe ce spui, pentru ca bati campii. Esti patetic. Ne inveti cum sa comunicam cu clientii cand tu nu stii ca a fi servil nu este totuna cu a fi politicos si a pune pasiune, cand tu nu stii ca bla-bla-ul si mimarea interesului intr-o discutie cu o persoana nu sunt acelasi lucru cu dorinta sincera de a-l asculta, de-al intelege si de-al ajuta.
Si, dupa ce te faci atata de cacao, mai indraznesti sa faci aprecieri?! Pai tocmai le-ai demonetizat, la fel cum ai facut si cu intrebarea „Ce faci?”. Un plastic smile prefacut nu inseala pe nimeni. Nu te mai credem de mult timp. Stim ca e, de fapt, un bici cu care ne storci si ultima picatura de energie ca sa mai poti implini si saptamana asta un moft al sotiei alintate, ori al vreunei amante. Si nici nu mai toleram asa ceva. Ai grija!
Ne cunoastem de mult timp, dar mi-e rusine de lucrul asta si-mi faci deservicii de fiecare data cand amintesti asta, de fiecare data cand povestesti cuiva „ce faceam noi cand…”. Iti interzic! Ma disociez de tine si de metodele tale comuniste, de principiile tale. Ma faci sa-mi vina sa vars.
Am fost si sunt idealist, e adevarat, dar adevarul se afla undeva la mijloc intre tine si mine. Nu mai pot sa-ti suport derapajele.
Cum ai putut sa-i spui acelei fete „Vezi ca se poate si sa muncesti si sa inveti pentru examen?!” in loc sa o feliciti sincer ca a reusit sa ia nota 9 desi a muncit atat de mult?!? A sustinut vreodata ea contrariul??? De ce n-ai zis nimic data trecuta, cand a luat 6? Cum ai putut sa o chemi la munca desi avea examen?
Cum ai putut sa faci abstractie ca nu a dormit 2 nopti? Cum poti sa treci cu vederea ca munceste dublu fata de programul de munca? Ca pleaca noaptea tarziu si vine si sambata si duminica si chiar si in zilele libere de sarbatori? Ori, poate nu inteleg eu, si m-am angajat ca… sclav! Cum poti sa nu observi ca abia se mai tine pe picioare?! Ar trebui sa-i saruti talpile! E greu sa te prefaci ca nu vezi, sau chiar suferi de orbire in ce priveste sanatatea si interesele angajatilor tai?
Uite-l pe el! Se zbate si da tot ce poate pentru ca duce o viata grea intr-un apartament cat o cutiuta, impreuna cu parintii si fratele lui la pat. Tu crezi ca el este fericit „in companie” dar fericirea lui vine de undeva adanc din interior, din esenta umana, nicidecum din aspectul interior si exterior al sediului. Ar trebui sa-i faci un monument!
Si uite-o pe ea! A fost nevoita sa minta clientii ca sa te acopere si este atat de stresata incat o doare inima in fiecare zi. Ai 4 angajati cu Post Traumatic Stress Disorder. Ce te face sa crezi ca meriti sa platim cu sanatatea noastra? Ce te face sa crezi ca esti indreptatit sa ceri asta?
Invata sa citesti in paloarea obrazului, in privirile ratacite a neputinta, invata sa citesti in zambetul sarcastic ori in cel obosit, invata sa citesti in cearcane si in lacrimi, in ochii inchisi si fetele intoarse care nu vor sa te vada, invata sa citesti in mersul tarait al sclavilor tai si invata sa te inclini in fata lor, caci ei sunt un munte, iar tu doar un graunte de nisip.
Si roaga-te! Roaga-te sa nu vina momentul in care nu mai pot sa indure nedreptatile tale! Roaga-te sa nu vina momentele grele in care sa depinzi de ei, caci te vor lasa asa cum i-ai lasat si tu pe ei s-astepte recunostinta sincera. Pentru ca in acele momente vei avea ceea ce ai creat: pietre reci, nu oameni cu suflet.
Tu te bucuri ca ei depind de tine si-ti faci vise de marire, dar totul are un pret, iar al tau va fi mare si amarnic.
Am pus in proiectele mele principiile si valorile mele; m-am pus pe mine. M-am saturat sa-ti bati joc de ele, iar clientii sa ne faca mincinosi. M-am pus pe mine in tot ce fac, iar singurul motiv pentru care mai stau la tine este ca n-am din ce trai. Mi-ai taiat resursele tocmai ca sa nu pot reusi in proiectele mele personale, dar n-ai inteles ca deja am reusit, ca totul este pregatit in detaliu la nivel de idee, la nivel de plan, si ca astept doar momentul si persoana potrivite.
Ai crezut ca vei cumpara cu doi bani mintea mea si munca mea. Ha, ha! Ce-mi dai nu merita nici jumatate de pagina din viziunea mea. E adevarat ca, la inceput, am cautat confirmarea ideilor la tine, dar ti-ai batut joc de ele, le-ai calcat in noroi. Perfect explicabil daca ma gandesc ca, altfel, ar fi trebuit sa imparti cu mine si sa te gandesti ca succesul nu ti se datoreaza doar tie. E mai bine asa: mi-am dat seama cu cine am de-a face!
Si, pentru Dumnezeu, daca-ti aratam ca sunt probleme si tensiuni si tu spui ca nu sunt, crezi ca ai rezolvat? Cat crezi ca functioneaza „intorsul din cuvinte”? Cat de prosti ne crezi cand speri sa ne autoamagim si ne ceri asta?!
Da, interpretarea realitatii este mai importanta decat realitatea insasi, dar tu ne ceri sa traim in iluzie cu pretul propriilor noastre vieti ca sa te poti ridica pe spatele nostru. Suferintele si gandurile parintilor nostri, ale sotiilor si sotilor nostri, ale iubitelor si iubitilor nostri, ale fratilor, surorilor si prietenilor nostri te vor ajunge. Pentru ca noi am lipsit din viata noastra, iar tu nici macar nu intelegi asta, sau consideri ca-ti suntem obligati, desi farama de salariu ne-o dai cu taraita.
Invata sa simti si invata sa patrunzi apele adanci ale sufletului pentru a putea sa-l intelegi si sa vezi consecintele cuvintelor si faptelor tale! Invata asta chiar daca vei afla durere! Ma rog sa mai ai un dram de constiinta ca sa poti reusi aceasta, desi stiu ca-ti este mult mai usor (si-ti pare indicat) sa n-o faci.
N-ai sa poti fugi la nesfarsit de urmari. E simplu: te schimbi sau iesi din scena. Hotii de vieti si de vise au roluri trecatoare.
Ei bine? Probabil comentariile sunt de prisos. M-as bucura ca scrisoarea asta sa circule si sa ajunga la urechile si inimile oamenilor.
7 răspunsuri
Va multumesc ca ati dat atentie acestui strigat disperat!
Mi-as dori sa existe o lume fara asa ceva.
Dar, daca nu este asa, avem acum un loc unde sa le adunam:
http://razvancutezea.blogspot.com/
Ma intreb oare cati nu sufera in tacere, gustand fortat zi de zi putin venin?
Da, superb articol – un strigat de disperare si indignare poate intemeiat. Insa, daca e sa respectam adevarul, fara a ne lasa condusi de emotii, vom intelege ca, in cele din urma, nimeni nu e responsabil. Nici managerii, nici salariatii.
E foarte usor sa ne lasam condusi de emotii si ‘indignarea intemeiata’ uitand sa privim o realitate a universului din care cu totii facem parte.
Poti fi responsabil doar daca esti constient. Iar noi nu suntem fiinte constiente. Suntem mai mult sau mai putin ‘masini’, ‘automate’ prin care un anumit ‘proces al vietii’ are loc. Un proces pe care nu-l percepem in complexitatea sa, vazand doar parti (furstrarea ca salariati, senzatia puterii ca manageri). Dar toate sunt o iluzie. Si nu poti percepe acest lucru in mod corect atata vreme cat te identifici cu ‘falsa ta personalitate’ de manager, salariat sau ce oi mai fi.
Poate ca e un punct de vedere un pic inafara nivelului obisnuit de intelegere al vietii – dar intr-o buna zi, cand ne vom ridica la el, vom invata sa iertam. Si sa schimbam lucrurile in alt mod decat a ne indigna (chiar daca , relativ vorbind, de unde ne aflam, consideram ca avem dreptate).
Si ramanand la nivelul strict uman (limitat, totusi) vezi gasi multe motive pentru care situatia sta in modul pe care il prezinta Razvan in extraordinarul documentar The Corporation. (Il gasiti pe undeva pe net). Exista o idee esentiala acolo : si managerii sunt oameni – insa sistemul ii transforma uneori in ‘monstri’. E mult de discutat…
Frumos
si mai detaliat decat am scris eu aici: http://baldovin.blogspot.com/2008/12/sefulpatronul-roman.html
Dar ce faci mai departe? I-arati asta sefului? Iti dai demisia?
M-am regasit si eu in acest articol si am vazut crampeie din deferiti sefi pe care i-am avut. Atunci cand citim scrisoarea, devenim empatici cu subalternul si incepem sa il uram pe sef. Intrebarea este: noi cum suntem ca sefi? Oare am putea sa fim descrisi asa cum descrie acest articol? Oare subalternii nostri cum ne percep si noi cum ii percepem pe ei? Ca pe niste sclavi pe spinarea carora noi sa ne ridicam?
Interesant articolul si destul de la obiect, desi cu o singura-singurica idee nu prea-s de acord si anume cand se face referire la sef in ideea ca „nu si-a inteles responsabilitatea de a conduce destine”. Nu ne conduce sefu’ destinele, eu n-as crede ca un sef are asa o putere si mai ales o „responsabilitate”. Este absurd ca un om sa fie responsabilitatea altuia (asta inafara cazului in care-i copil, ori in tutela); ma refer strict la slujba. Cand omul va intelege ca el e propria lui responsabilitate lucrurile se pot simplifica. Sa slefuiasca destine…poate! Da’ nu sa fie asta responsabilitatea lui de a conduce destine; e de datoria noastra sa ne dezvoltam, sa cautam, sa ne informam sa excelam intr-un domeniu care ne intereseaza si ne pasioneaza si nicidecum responsabilitatea sefului; el ne poate doar ghida si oferi IDEI!!! nimic mai mult; e un simplu om si nimic mai mult; o ajuns sef! so what? O muncit mai mult, o furat mai mult, o avut mai mult tupeu, sau cine stie cum o fi ajuns sef, dar asta nu-l face mai bun ca noi or mai responsabil chiar de-i seful nostru.
Trist.
Totusi sa stai in acel loc, la acea slujba, pana in momentul in care acumulezi atata durere, frustrare, …..
E adevarat ca nicodata nu-i tarziu, totusi poti fi la un moment dat vinovat ca ti-ai intins limita suportabilitatii la extrem. Acel sef devine asa si pentru ca tu ii dai voie plecand capul cu fiecare zi care trece, tot mai mult….
O sa spui ca nu ai incotro din „n” motive …. Din fericire sau poate din pacate, solutiile sunt tot la TINE.
hmm, eu cred ca nu ii obliga nimeni pe angajatii frustrati sa ramana intr-un mediu ca cel pe care l-ai descris tu…
nu se opreste lumea la o singura oportunitate de angajare. fiecare isi poate face o analiza a costurilor si beneficiilor situatiei in care se afla, iar atunci cand costurile sunt mult mai mari si mediul (seful nu poate fi schimbat), e cazul sa renunte…