De fiecare data cand stau o perioada mai lunga de timp in Constanta, ma vad tanjind dupa intoarcerea in Bucuresti. Stiu foarte bine motivele: acolo am prieteni mai buni si mai multi, “mai actuali” cu viata mea din prezent. Apoi am alternative variate de a petrece timpul liber si plus ca isi spune cuvantul si obisnuinta cu un anumit stil de viata.
Si totusi… cand ma intorc in Bucuresti nu ma loveste acel val de fericire mult asteptata.
Si nu este doar asta. De atatea alte ori am fost in situatia in care am asteptat sa vina mai repede acea zi sau acel moment crezand ca atunci sigur voi gasi fericirea. Imi percepeam nemultumirea de moment si gaseam o rezolvare in acel ceva din viitor: o intalnire, o calatorie sau o reintoarcere, o renuntare, un job, o relatie.
Viata mi-a demonstrat de multe ori (si inca o mai face cu perseverenta) ca acel moment mult asteptat era departe de a fi ceea ce mi-am imaginat. Proiectiile, trairile asteptate si vizualizate se dovedeau a fi un fals ieftin a ceea ce traiam de fapt in realitate.
Mai mult, simteam un gust amar al unui timp pe care nu l-am trait asa cum trebuie, umbrit de asteptarea a ceea ce urma sa vina. Ma intrebam in sinea mea “Esti fericita acum?”. Nu trebuia sa-mi raspund. Intelegeam ca, paradoxal, tanjeam acum dupa momentele pe care le-am ars incomplet si de aici si senzatia de pierdere si de amaraciune.
Vazand filmul The Lovely Bones, chiar in seara in care incepusem sa scriu articolul asta, am realizat si mai bine ca nu exista moment mai important decat cel prezent. Ma gandeam ce ciudat si aberant trebuie sa fie sa privesti de undeva de sus, dintr-o alta lume, asa cum face personajul principal din The Lovely Bones si sa nu poti sa intervii. Sa ai un secret pe care nu-l poti impartasi sau inca ceva ramas de facut, primul tau tiramisu de exemplu, sau volumul trei al lui Steig Larsson necitit… sau un loc inca nevazut.
Vazand filmul asta am inteles ca am in continuare marele avantaj de a-mi scrie propria viata.
Cred ca, netraind momentul prezent, suntem in situatia in care pierdem in primul rand din calitate. Umplem paginile vietii cu lucruri dintre care prea putine ne sunt de folos pentru ca nu apucam sa ne intrebam daca ne place ce facem sau nu si suntem orbiti de acel moment salvator din viitor.
Scriind acest mic articol, m-am vazut pe mine, in toate acele momentele pe care nu le-am lasat sa mi se descopere in totalitate, traindu-le supercifial sau in goana, sau in asteptare, in postura unui calator ratacit. Pe fundalul oricarui moment incomplet, e ca si cum as fi proiectia de diafilm a unui calator aflat intr-o gara in care, in acel moment din timp, a pierdut simultan toate legaturile posibile catre lectii de viata, raspunsuri, intrebari cheie sau ceea ce as fi putut deveni dincolo de acel moment.
Cred ca diferenta dintre a trai in prezent si a trai in asteptarea unui moment din viitor este exact ceea ce face diferenta dintre o zi sablon si o zi unicat, o zi tablou.
Cateodata este greu sa traiesti fiecare zi asa cum este
Sa fii suta la suta autentic in trairile pe care ti le da momentul prezent. Si asta pentru ca poate este chiar greu de acceptat prezentul si ceea ce ne da un pic de optimism este chiar momentul acela din viitor de care ne agatam cu disparare.
Singurul lucru care insa ma retine din a prefera prea des ziua de atunci in locul celei de acum este ca atunci cand voi rasfoi prin amintiri aceasta “carte a vietii” pe care o completez zi de zi, voi fi probabil dezamagita sa vad pagini goale.
Pagini goale care fac trimitere catre pagini la care ajung daca “sar peste” si care se vor a fi un mix de tipul “doi in unul”: la un loc, ziua de acum incompleta, dar intregita de ziua asteptata, de atunci. E ca si cum m-as insela pe mine… pentru ca toate zilele sunt ale mele pana la urma: si cea de azi si cea de maine.
Tie nu-ti pare rau cand iti arzi momentele incomplet?
8 răspunsuri
Mă așteptam să mă întreb la sfârșit dacă vreau să fac ceva diferit?
Pot alege să mă concentrez și la părerea de rău pentru arderea incompletă ca să epuizez toate emoțiile atașate la chestia asta.
Până la urmă suntem minunați chiar dacă ardem clipele incomplet, chiar dacă avem regrete, suntem ok așa cum suntem. Putem să alegem să trăim și să fim și diferiți.
E doar o chestiune de alegere pentru ce vrem să ne folosim energia.
Eu aleg să-mi trăiesc toate emoțiile indiferent de ce vine și să merg mai departe către chemările mele.
Tu cititorule?
Nu-mi reneg momentele mele mai condimentate!! cam asa cum ai spus si tu, Ioan! Poate ca tu esti chiar mai cuminte decat mine!! Dar ceea ce vreau sa spun in mod deosebit este ca suna modern cuvantul a arde… si dupa parerea mea nu prea stim ce spunem cu chestia asta cu arderea… mai ales cu arderea karmei (un cuvant care mi se pare strain azi de noi, mie personal), arderea de tot… Nu degeaba si biblia spune ca abia la sfarsit de tot vor fi ingaduite arderile de tot… Deocamdata nu a venit momentul. Mai avem nevoie de multe dintre cele pe care ni le tratam cu dispret, cu rusine, de care vrem sa scapam. Dupa parerea mea trebuie sa folosim unele dintre ele cu moderatie, in echilibru. Si una, si alta, si moderatie, si echilibru. Din toate cate putin, vorba romanului !!
Dar stiti si voi ca trebuie sa ma opresc… Uneori uit sa ma mai opresc!!! :)
Salut Ioan! Din punctul meu de vedere esti cu mult mai castigat cand alegi sa-ti traiesti momentele asa cum sunt si nu atunci cand alegi sa te concentrezi la ceea ce simti, la parerea de rau pentru ceea ce ai fi putut sa faci, sau sa traiesti sau sa simti. Si da, cred ca suntem minunati si cu regrete, dar mult mai minunati daca am reusit sa traim in prezent si sa nu anulam clipa de „acum” pentru cea de „atunci” sau cea de „candva”.
Buna Cristina, cand am spus momente arse, nu am avut in minte nicio analogie cu un termen modern. Mi-am imaginat momentele vietii ca pe un combustibil care „arde” si am pus accent in articol pe o ardere incompleta, datorata imposibilitatii de a trai prezentul asa cum este, ci asteptand in schimb „un alt ceva”.
Buna seara, Alina! Am inteles acum bine de tot ceea ce ai vrut sa spui!! Sper ca nu a deranjat interventia mea…
Mi-a placut mult expresia ta… o zi-tablou .. Mie viata mi-a oferit, si in familie, si in profesie, si in studiile particulare, multe astfel de zile, zile unice, in care nimic nu este sablon, chiar daca aparentele sunt altele… Trairile mele, asa cum sunt, sunt unice, pentru ca am invatat singura, inainte de schimbarile politice, sa nu las rutina sa ma rugineasca. A fost felul meu de insubordonare la nebunia aceea politica. Pe urma totul s-a echilibrat cumva, pentru ca oricum nu am o viata grea. Mi se rupe sufletul pentru cei care chiar au greutati… Nu cei care si le fac singuri, desi empatizez de multe ori si cu ei…
Frumos articol, in orice caz !!
Iti doresc toate cele bune!!
O zi-tablou, ce frumos ai zis :)
Eu-s sfasiata intre Constanta si Orasul Bucuriei. Cred ca orice loc are avantajele si dezavantajele lui. In Bucu ma simt acasa, e vibratia care trebuie, nu stiu…si tot timpul mi se intampla numai lucruri frumoase acolo, parca totul curge frumos si pufos intr-o sincronicitate benefica pentru mine.
Dar…marea, ah, marea…o am in sange si mor fara ea. Sa deschid geamul si sa nu mai vad marea la orizont si rasaritul de soare dimineata ? Hhhhh, groaznic! Fara aerul acela superb de mare, curat si aromat mi-e greu sa stau. Primul lucru pe care-l sesizez acut de fiecare data cand parasesc Constanta (care e orasul in care am trait toata viata) e aerul care-mi pare imbacsit si fad oriunde, cu exceptia muntilor si a padurilor.
Ideea e sa ne simtim bine in clipa prezenta, oriunde am fi si cu oricine am fi, constientizand ca totul are o parte de umbra si una de lumina, avantaje si dezavantaje, depinde numai de noi din ce perspectiva privim… Iar eu cred ca reusim sa ramanem in prezent atunci cand alegem perspectiva luminoasa :)
@Cristina, nu m-a deranjat interventia ta, din contra iti multumesc pentru ca ti-ai luat timp sa scrii si nu in ultimul rand ca ai impartasit descoperirile tale despre viata. Mi-a placut mult cand ai spus ca nu ai o viata grea, cred ca putini constientizeaza acesta diferenta subtila intre greu si usor.
@Vero, I feel you! Da, un oras cu mare are un cu totul alt farmec, cu atat mai mult cu cat ai crescut in el :)! Foarte faina concluzia de la final cu lumina si umbra! Multumesc de comentariu.