Momente arse incomplet
De fiecare data cand stau o perioada mai lunga de timp in Constanta, ma vad tanjind dupa intoarcerea in Bucuresti. Stiu foarte bine motivele: acolo am prieteni mai buni si mai multi, “mai actuali” cu viata mea din prezent. Apoi am alternative variate de a petrece timpul liber si plus ca isi spune cuvantul si obisnuinta cu un anumit stil de viata.
Si totusi… cand ma intorc in Bucuresti nu ma loveste acel val de fericire mult asteptata.
Si nu este doar asta. De atatea alte ori am fost in situatia in care am asteptat sa vina mai repede acea zi sau acel moment crezand ca atunci sigur voi gasi fericirea. Imi percepeam nemultumirea de moment si gaseam o rezolvare in acel ceva din viitor: o intalnire, o calatorie sau o reintoarcere, o renuntare, un job, o relatie.
Viata mi-a demonstrat de multe ori (si inca o mai face cu perseverenta) ca acel moment mult asteptat era departe de a fi ceea ce mi-am imaginat. Proiectiile, trairile asteptate si vizualizate se dovedeau a fi un fals ieftin a ceea ce traiam de fapt in realitate.
Mai mult, simteam un gust amar al unui timp pe care nu l-am trait asa cum trebuie, umbrit de asteptarea a ceea ce urma sa vina. Ma intrebam in sinea mea “Esti fericita acum?”. Nu trebuia sa-mi raspund. Intelegeam ca, paradoxal, tanjeam acum dupa momentele pe care le-am ars incomplet si de aici si senzatia de pierdere si de amaraciune.
Vazand filmul The Lovely Bones, chiar in seara in care incepusem sa scriu articolul asta, am realizat si mai bine ca nu exista moment mai important decat cel prezent. Ma gandeam ce ciudat si aberant trebuie sa fie sa privesti de undeva de sus, dintr-o alta lume, asa cum face personajul principal din The Lovely Bones si sa nu poti sa intervii. Sa ai un secret pe care nu-l poti impartasi sau inca ceva ramas de facut, primul tau tiramisu de exemplu, sau volumul trei al lui Steig Larsson necitit… sau un loc inca nevazut.
Vazand filmul asta am inteles ca am in continuare marele avantaj de a-mi scrie propria viata.
Cred ca, netraind momentul prezent, suntem in situatia in care pierdem in primul rand din calitate. Umplem paginile vietii cu lucruri dintre care prea putine ne sunt de folos pentru ca nu apucam sa ne intrebam daca ne place ce facem sau nu si suntem orbiti de acel moment salvator din viitor.
Scriind acest mic articol, m-am vazut pe mine, in toate acele momentele pe care nu le-am lasat sa mi se descopere in totalitate, traindu-le supercifial sau in goana, sau in asteptare, in postura unui calator ratacit. Pe fundalul oricarui moment incomplet, e ca si cum as fi proiectia de diafilm a unui calator aflat intr-o gara in care, in acel moment din timp, a pierdut simultan toate legaturile posibile catre lectii de viata, raspunsuri, intrebari cheie sau ceea ce as fi putut deveni dincolo de acel moment.
Cred ca diferenta dintre a trai in prezent si a trai in asteptarea unui moment din viitor este exact ceea ce face diferenta dintre o zi sablon si o zi unicat, o zi tablou.
Cateodata este greu sa traiesti fiecare zi asa cum este
Sa fii suta la suta autentic in trairile pe care ti le da momentul prezent. Si asta pentru ca poate este chiar greu de acceptat prezentul si ceea ce ne da un pic de optimism este chiar momentul acela din viitor de care ne agatam cu disparare.
Singurul lucru care insa ma retine din a prefera prea des ziua de atunci in locul celei de acum este ca atunci cand voi rasfoi prin amintiri aceasta “carte a vietii” pe care o completez zi de zi, voi fi probabil dezamagita sa vad pagini goale.
Pagini goale care fac trimitere catre pagini la care ajung daca “sar peste” si care se vor a fi un mix de tipul “doi in unul”: la un loc, ziua de acum incompleta, dar intregita de ziua asteptata, de atunci. E ca si cum m-as insela pe mine… pentru ca toate zilele sunt ale mele pana la urma: si cea de azi si cea de maine.
Tie nu-ti pare rau cand iti arzi momentele incomplet?
