„Raul” care ne salveaza
Afganistan, anii ’80. Razboiul dintre trupele sovietice, sustinute de armatele comunistilor afgani (pe de o parte) si rebelii mujahedini (pe de alta parte). Un detasament sovietic cantonat langa o pestera. Un soldat gaseste inauntru cateva oua de sarpe din care ies pui – cobre mici. Mama lor, pe nicaieri.
Soldatul ii hraneste zile in sir. Intr-o zi, dupa ce le aduce mancarea, dand sa iasa din pestera si sa se intoarca la camarazii sai, gaseste intrarea blocata. De catre cobra, mama puilor. Soldatul incremeneste infricosat. Ramane blocat in pestera 3 zile, timp in care aproape ca nu face nicio miscare pentru a nu alerta cobra.
Dupa 3 zile cobra pleca, lasand iesirea din pestera libera. Ajuns la suprafata soldatul constata ca intreg detasamentul sau fusese ucis. Era unicul supravietuitor.
Cobra ii salvase viata.
Obstacole “bune”
Nu stiu in ce masura povestea este reala (indeosebi partea cu cele 3 zile in care soldatul a “incremenit” pentru a nu atrage atentia cobrei – fizic vorbind, e aproape imposibil, dar cine stie). Esenta povestii este insa remarcabila si deschide noi orizonturi in a intelege viata. Atat situatia noastra de viata, in mod individual, cat si ceea ce se intampla in acest moment pe planeta, la nivel global.
Oare de cate ori o situatie pe care o consideram ceva “rau” ne impiedica sa intram intr-o problema mult mai grava? De cate ori micile “rele” ne salveaza de “marele rau” de care ne-am lovi in absenta acestor “obstacole”?
Eu cred ca de nenumarate ori. Poate chiar intotdeauna, de fapt.
Nu ne poate salva la nesfarsit intrucat “supremul rau”, moartea, ne ajunge din urma pe toti. Dar, cine stie, poate exista cineva, acolo “sus”, care are grija ca viata noastra sa se termine la un moment dat pentru a nu intra in probleme mult mai grave ramasi in viata, probleme ce se vor perpetua catre viitor. Sau poate asta e doar e filozofie a mintilor noastre, ce incearca sa gaseasca justificari, minti prea slabe pentru a atinge nemurirea.
Sunt obstacolele bune? Nu doar pentru a ne provoca, antrena, intari – ci si pentru a ne indeparta de la prapastiile spre care gonim inconstient, oferindu-ne astfel timpul, ocazia de a ne “corecta” directia. E si asta o “recadrare” folositoare uneori.
Micul dezastru si marea schimbare
De cate ori ati auzit povesti cu oameni ce au pierdut avionul, ratand astfel excursia planificata demult (sau calatoria de afaceri importanta pentru cariera lor), plangandu-se de tragedie… doar pentru a fi recunoscatori Cerului peste numai cateva zeci de minute sau ore ca sunt in viata, fiind unicii “supravietuitori” ai unui dezastru aviatic?
Sau persoane ce au suferit accidente (de masina sau orice), internate in spital, iar la analize mai detaliate descopera (si apoi trateaza) o boala grava ce ar fi avansat pe tacute daca “soarta” nu i-ar fi adus in acel loc?
Sau oameni carora le suna telefonul ca tocmai s-a produs o inundatie in apartament si e nevoie de prezenta lor urgenta inapoi acasa (sau copilul a patit ceva la scoala), ratand astfel “destinul” de a intra intr-o cladire ce avea sa explodeze sau un mijloc de transport ce avea sa fie implicat intr-un tragic accident?
Sunt exemple extreme, asa este. Poate tocmai pentru a ne demonstra, permanent (daca ar mai fi nevoie) ca in spatele realitatii fizice sta o tesatura invizibila ce orchestreaza “realitatea” noastra.
Insa putem gasi nenumarate astfel de exemple minore si in viata fiecaruia dintre noi. Exemple in care un mic “dezastru” a insemnat de fapt o uriasa transformare a cursului propriu. Poate nu una care sa ne salveze viata, ca in cazul soldatului rus. Dar, cu siguranta, suficient de importanta pentru a binecuvanta, in cele din urma, “cobra”.
Pastrand aceeasi recadrare, nu cumva incredibila dezagregare si distrugere a societatii umane in aceste vremuri, manipularea, controlul, epuizarea resurselor energetice (ale planetei si fiintelor umane) – deci, nu cumva acest “big picture” de care devenim constienti ne salveaza de la un “biggest picture” pe care nici nu indraznim sa-l concepem? Poate disparitia rasei umane pentru totdeauna, in scurt timp, datorita unor forte de care ne amuzam in SF-uri? Nu vom sti niciodata, probabil.
Ce stim insa e ca nu trebuie sa asteptam “raul” pentru a merge pe carare.
Avem in noi busola ce ne indica directia potrivita pentru fiecare dintre noi – e nevoie doar s-o ascultam, in tacere. Si sa fim sinceri cu noi insine si cu ceilalti inca de acum pentru ca, in momentul “supremului rau”, sa putem spune ca am trait cu adevarat. Si ca, in ciuda tuturor dificultatilor, am reusit sa gasim in noi puterea de a schimba totul.
