Credinta falsa
Cred ca foarte multi dintre noi am avut la un moment dat una sau mai multe relatii toxice si distructive care au ajuns sa ne pericliteze integritatea corporala si emotionala. O relatie care ne-a secatuit de energie, ne-a facut sa ne simtim ba foarte bine, ba foarte rau, semana cu un montagne-rousse, ne dadea junghiuri in piept in diminetile de dupa certuri.
De cele mai multe ori era o relatie care incepea prost, simteam intuitiv o stare de disconfort si neliniste, dar era tentatia foarte mare de a continua. Ne amageam ca pe parcurs lucrurile se vor schimba, ca daca vom fi noi suficient de draguti, iubitori si intelegatori, celalalt se va schimba. Ne va darui dragostea de care avem toti atata nevoie si noi nu vom mai suferi.
Si apoi in majoritatea cartilor, filmelor si cantecelor de mare succes dragostea inseamna suferinta, lupta si sacrificiu. Inseamna sa-l iubesti pe celalalt mai mult decat pe tine insuti. Asa ca o astfel de relatie poate insemna normalitate.
Scenarii vechi
Mai mult, daca parintii nostri s-au raportat la noi intr-o maniera critica, ostila, manipulativa, supraprotectiva, cu alte cuvinte inadecvata, asta consideram ca e bine pentru noi si reactionam la persoanele care exprima fie si subtil tonuri ale acelorasi comportamente.
Poate unul sau chiar amandoi parintii nostri nu au fost in stare sa ne acorde dragostea si suportul de care aveam nevoie. Fiecare intalnire cu un om care se aseamana lor ne face sa ne dorim ca de data asta sa castigam lupta, simtim ca avem alte unelte si ca de data asta noi vom iesi invingatori si copilul din noi isi va gasi in sfarsit linistea.
Cu cat suferinta e mai mare, cu atat devenim mai dependenti de relatia respectiva. Cu cat celalalt e mai inchis, cu atat e mai mare dorinta noastra de a-l salva. Reactionam la suferinta lui, dar nu reactionam la suferinta noastra. De noi cine are grija?
Cred ca e important sa constientizam ca suntem “prinsi” intr-o relatie care ne face rau. Desi initial ramanem in negare multa vreme, la un moment dat, cu sau impotriva vointei noastre, va trebui sa facem ceva. Orice drum vom alege, inital va insemna suferinta, dar unul ne va duce catre evolutie, iar celalalt doar catre supravietuire.
Va doresc din tot sufletul sa alegeti sa evoluati si sa va tratati voi singuri asa cum simtiti ca ar trebui sa fiti tratati. Ca pe o fiinta unica, speciala.
Cred ca e important ca la inceput sa ne traim durerea, sa intelegem ca orice pierdere presupune un “doliu”, sa ne dam timp, sa ne inconjuram de oameni dragi care ne iubesc neconditionat, sa cerem ajutor. Sa pierdem acum ca sa castigam mai tarziu.
Si cand ranile vor incepe sa se vindece, sa ne uitam cu drag la noi. Sa credem cu tarie ca meritam mai mult si o a avem mai mult. Sa ne facem planuri, sa ne ocupam timpul cu activitati pe care ne doream de mult sa le facem dar nu mai aveam energie (sa pictam, sa citim, sa scriem, sa facem sport), sa ne daruim flori, sa avem grija de sanatatea noastra.
Va trebui sa fie un plan riguros si sa nu lasam sa treaca nici macar o zi fara sa ne daruim ceva ce ne face placere. Sa spunem mai des “te iubesc” persoanelor care sunt langa noi zi de zi.
Sa nu ne lasam starea de bine in mainile altora. Sa nu ramanem orbi la suferinta altora, dar nici la a noastra. Inainte de a fi o persoana care il iubeste prea mult pe celalat, sa fim o persoana care se iubeste suficient pe sine.
20 de răspunsuri
Foarte frumos, felicitari !
Foarte bun articolul, Adriana.
Cu totii repetam niste tipare care vin din copilarie, pana ne dam seama – dar asta dupa ce ne-am dat cu capul de toti peretii in relatii toxice si ne-am invatat in sfarsit lectia. Cei din jurul nostru sunt oglinzi. Depinde de noi sa vedem ceea ce reflecta despre noi si sa reparam daca e ceva de reparat.
Eu cred ca pana nu ai o relatie de calitate cu tine, nu vei avea cu nimeni. Pana nu ai incredere in tine nu vei realiza mare lucru in nici un domeniu. Pana ce bucuria vietii nu vine din tine, nu ai cum sa faci pe altcineva fericit. Pana nu stii sa-ti oferi placere, nu vei putea sa o oferi celuilalt. Pana nu te accepti si nu te iubesti pe tine, nu vei iubi pe nimeni cu adevarat, si oricat de mult te va iubi celalalt tu tot vei simti un gol, tot nu te vei simti iubit.
De aceea totul incepe cu noi. Drumul autocunoasterii este anevoios si foarte dureros, dar…ca sa atingi paradisul e necesar mai intai sa treci prin infern :)
Foarte frumos! Te felicit! Complet, profund si realist.
Felicitari pentru articol! Si pentru ca Vero a spus tot,nu-mi ramane decat sa va admir si sa-mi doresc sa trec mai repede prin infern…sa ajung acolo unde imi doresc,sa fiu eu,sa fiu fericita asa cum sunt…
Felicitari Adriana! Foarte realist si bine scris articolul! De putine ori am citit un articol care sa transpuna atat de bine in cuvinte experiente diferite si totusi atat de asemanatoare!
Bravo!
Super! Foarte adevarat.Cred ca fiecare se regaseste aici:) :)
Foarte frumos articol, mi-a mers la suflet ! Multumesc.
Si totusi, ce facem cu cicatricile ??
„Cand doare cicatricea, ne doare rana veche sau faptul c-am uitat-o ?” (Octavian Paler)
Multumesc mult pentru aprecieri si ma bucur ca am reusit sa fac oamenii sa se se regaseasca in aceste randuri.
Pana la urma integrand aceste relatii toxice ajungem sa ne cunoastem mai bine, iar peste un timp o sa ne uitam cumva cu drag la cicatricile care ne-au ramas si o sa realizam ca am devenit mai puternici,mai atenti la noi insine, dar si la ceilalti. Numai ca intr-un mod nou, fara sa ne mai facem rau.
Foarte bun articol! Am citit o lucrare pe această temă intitulată „Toxic Parents” de dr. Susan Forward.
Salut, Adriana. Imi pare rau ca suferi atat de mult din cauza acestei situatii din viata ta personala. Inteleg ce se petrece in sufletul unei femei atunci cand relatia cu barbatul iubit nu mai merge, pentru ca, la urma urmei acesta este scopul ei suprem: implinirea iubirii in relatia de cuplu. Te rog, lasa libere trairile tale emotionale, si nu te victimiza. Lasa-le sa curga, si nu uita, iubirea adevarata e iubirea mereu noua!
Cheia textului tau, este: „alegeti sa evoluati”.
Ciao!
Buna,Adrian!Nici pe departe nu a fost intentia mea de a ma victimiza si nici de a-mi expune suferinta din prezent sau din trecut.Cred ca am pus in discutie un subiect in care se regasesc si femeile,dar si barbatii,desi acestia din urma poate mai putin.Barbatii mai degraba isi gasesc un refugiu in munca excesiva,jocuri de noroc,jocuri virtuale.Cheia textului si ce vroiam sa ating e faptul ca modul cum s-au raportat parintii nostri la noi influenteaza de multe ori alegerea unui partener si decizia de a continua o relatie cu acesta.Ca poate uneori ne cautam un tata sau o mama decat un iubit sau o iubita.
Iar in ceea ce priveste scopul unei relatii, cred ca si-l stabileste fiecare.Spre exemplu scopul meu imediat este acela de a invata sa-mi pastrez individualitatea intr-o relatie de cuplu.
Neata, Adriana. Eu cred ca a face putina psihanaliza cu noi insine este doar primul pas din cele multe. E foarte benefic sa realizam cum am ajuns sa simtim si sa gandim in prezent, pe baza trecutului si mai ales al copilariei, dar o data ce am constentizat aceste lucruri, trebuie sa le uitam, si sa pasim mai departe prin iertare si metodele moderne de dezvoltare, sa ne facem o reprogramare a sistemului de operare al mintii. Cu cat stam mai mult si analizam trecutul, cu atat ne indepartam mai mult de prezent.
Primul meu comentariu a vrut sa te provoace putin. :)
Feel beautiful!
Adrian, trecutul nu se uita, se integreaza.Si sunt lucruri care nu se pot ierta si e ok asa.
La ce trebuia sa ma provoace comentariul tau?
Adriana, trecutul se uita, in sensul de a renunta la atasamentele negative. De fapt, nu merita sa cari dupa tine nimic din trecut, si doar asa poti face viata mereu proaspata. Toate lucrurile se pot ierta. De fapt cuvantul „iertare” implica o greseala comisa anterior. Mai benefic ar fi, „acceptare” si „recunostinta”. Iertarea e doar o actiune a „micului ego” si implica „a ierta pe acel ce mi-a facut mie rau”, dar de fapt, nimeni nu ne-a facut rau niciodata, aceea a fost viata ca si situatie la momentul respectiv. Daca incepem cu iertarea, Brian Tracy propune 3 iertari: 1) Iarta-ti parintii 100%. 2) Iarta-i pe toti din jurul tau. 3) Iarta-te pe tine.
Comentariu meu trebuia sa te provoace la generare de idei noi.
Ok,am inteles punctul tau de vedere.
E fumos ce spune Brian Tracy, dar eu nu am ajuns inca la momentul ala. Sunt inca in punctul in care imi exprim furia pentru niste lucruri si asta e eliberator.Poate voi ajunge si la iertare.Sau poate nu. :)
Eu nu ma pot gandi cu acceptare si recunostinta la un parinte care a fost alcoolic si a avut un comportament abuziv.
Adriana, am intrat intimplator pe acest site si tot intimplator am gasit articolul tau, dar ma bucura foarte mult aceasta „intimplare”. M-ai facut sa gindesc din alta perspectiva la relatiile mele dezastruoase. Cred ca ai perfecta dreptate si ca in fiecare relatie am cautat,fara sa constientizez, rezolvarea conflictului psihologic pe care l-am avut cu tatal meu care nu m-a acceptat in copilarie.In fiecare din cele 3 relatii esuate am daruit fara rezerve si am primit minciuni si in ultima chiar manifestari sadice.Si cu toate acestea ruptura m-a durut enorm.Am ajuns sa ma dispretuiesc.IMI DORESC FOARTE MULT SA MA IMPAC CU MINE.Te rog sa mai scrii despre acest subiect. Multumesc.
Scuze, mie mi se pare cam egoist.
Zici tu: „…simteam intuitiv o stare de disconfort si neliniste, dar era tentatia foarte mare de a continua.”
Ups, prima greseala. Desi simti, mergi mai departe. E ca si cum stii foarte clar ca ti se face rau daca te dai in montagne-rousse dar tot te dai. Deja faci ceva impotriva ta insuti.
„Ne va darui dragostea de care avem toti atata nevoie si noi nu vom mai suferi.”
A, pai asta e scopul? Sa fim draguti si iubitori nu cu aia care merita, ci cu aia care ne pot darui dragostea de care – nu-i asa? – avem atita nevoie. Prima data ne prostituam intelectual, sufleteste, il iubim pe ala care nu merita si apoi, ce sa vezi surpriza! ne miram ca sintem prinsi intr-o relatie care ne face rau.
Ehe, dar credeti ca ne invatam minte? Nicidecum! Pentru ca data viitoare trebuie sa constientizam ca meritam mai mult. Mai mult ce? Mai mult decit am avut data trecuta? Pai nu tot acolo ajungem? Eu as zice ca trebuie sa constientizam ca meritam mai bine. Calitate, nu cantitate. Iar daca nu se gaseste nimeni care sa ne daruiasca iubirea de care avem (atita) nevoie, nu inseamna ca trebuie sa o acceptam de la cineva care ne creeaza o stare de inconfort inca de la inceput.
In fine, sint de acord cu ultima asertiune: inainte de a-l iubi pe altul trebuie sa te iubesti pe tine. Desi eu as zice ca trebuie in primul rind sa te respecti, si abia mai apoi sa te iubesti dar numai daca – ai ghicit! – meriti.
@Luminita – Si eu ma bucur daca articolul meu te-a facut sa vezi macar putin lucrurile altfel.Imi pare rau ca te dispretuiesti si te inteleg perfect.Ajungem sa ne dispretuim pentru ca dam din puterea noastra unor oameni care poate nu merita,care ni se par total diferiti fata de parintii nostri, dar care in final ajung sa apese pe aceleasi butoane.Pentru un copil e foarte greu de inteles de ce parintii lui nu l-au iubit,apreciat si sustinut destul.
Din pacate unii oameni nu pot vedea decat pana la un punct, dar asta nu inseamna ca tu nu esti suficient de buna.
Sunt convinsa ca esti un om minunat!
@Sadwank – Inteleg ca nu esti de acord cu ce spun eu si ca ai ales sa exprimi asta.Inteleg si ca sunt oameni care au trait intr-o familie echilibrata,aleg ce e corect pentru ei si fug din situatiile care le fac rau.Ma deranjeaza in schimb modul cum pe alocuri ironizezi textul meu si folosesti anumite cuvinte care nu-si au locul…in niciun caz nu intram in relatii nepotrivite pentru a ne „prostitua intelectual si sufleteste.”
In spatele textului meu se afla alte teorii legate de codependenta, de cele 3 stari ale ego-ului care ne guverneaza psihicul:Parinte, Adult si Copil, de triunghiul dramatic Persecutor-Victima-Salvator.Sunt teorii pe care nu le-am dezvoltat,dar gasesti alte articole pe site despre aceste teme.
Cred ca fiecare om are ceva bun in el si merita sa fie respectat si iubit.Si revenind la capitolul relatii de cuplu,daca un om nu este potrivit pentru noi, asta nu inseamna ca nu este un om bun.Pur si simplu e o nepotrivire de nevoi si ca ne e mai bine separat decat impreuna.
Si eu trec prin aceeasi situatie,sunt dupa o ruptura care ma doare desi imi dau seama ca nu era OK.Dar cum spui si tu,ceva ne impinge inainte in acea relatie dezastruoasa,poate asteptam o minune ca cel de langa noi sa se schimbe si sa fim noi aceia care le aduce schimbarea.Sau e vorba de atasamente.Cateodata confundam iubirea cu atasamentul.
Acum incerc sa ma remontez,sa caut anumite raspunsuri in toate relatiile mele si cred ca nu erau oamenii potriviti sau erau oamenii de la cere trebuia sa invat o lectie,sau poate imi lipsete increerea in mine,sau nu ma iubesc indeajuns.
Incerc sa ma ridic,sa ma rup de trecut,sa merg mai departe.
Cand vad cate reltii se rup,ma intreb ce se intampla cu noi?Suntem programati la ceva?!
Sa invatam,sa suferim,sa devenim mai puternici?
??????