Cred ca zilele primavaratice m-au indemnat sa scriu acest articol, indemnandu-ma la starea de copil…
“Starea de copil” este o sintagma ce apartine Analizei Tranzactionale, o scoala de psihologie care sustine ca suntem mereu intr-una din cele 3 stari:
- starea de Parinte
- starea de Adult
- starea de Copil
Si vom incepe cu inceputul, intrucat prima pe care o dobandim este cea de copil. Starea de copil sintetizeaza tot ceea ce am invatat (citeste mai degraba simtit) in copilarie. Suntem in starea de copil atunci cand ne exprimam deschis emotiile sau cand dimpotriva, ne adaptam imediat cerintelor mediului extern ca “un copil cuminte”.
Adapostim in noi 2 copii – un copil spontan si unul adaptat. Dar pot deveni mai “numerosi” in functie de diversi teoreticieni ai Analizei Tranzactionale.
Uneori suntem intr-o stare de copil spontan. Spunem ceea ce vrem atunci cand vrem si cui vrem. Ne miscam liber, avem un limbaj simplu si direct, cu multe interjectii. Vorbim energic, cu multa pasiune si modulatii ale glasului.
In aceasta stare ne place sa ne jucam. Ne putem accesa usor creativitatea si intuitia. Avem umor, radem mult si zgomotos. Avem multa energie, suntem curiosi si dornici sa experimentam.
In exces, putem deveni galagiosi. Se poate sa nu fim foarte diplomati si atenti la context. Este posibil sa tragem concluzii pripite, bazate doar pe emotii.
Alteori suntem intr-o stare de copil adaptat. Studiem atent mediul, intuim asteptarile celorlalti si ne conformam. Cautam armonia si echilibrul, respectam uzantele. Vorbim incet, cu o voce slaba si respectuoasa.
In aceasta stare ne integram. Putem accepta si primi ceea ce mediul ne ofera. Putem invata preluand din exterior ceea ce ni se ofera.
In exces, putem deveni “lipsiti de personalitate”. Este posibil sa nu mai stim ceea ce ne dorim cu adevarat datorita preocuparii excesive de a satisface asteptarile celorlalti. Putem ajunge sa luam decizii gresite doar pentru ca “asa ni s-a spus”, fara sa le trecem prin filtrul propriu.
Ca adulti, simtim deseori presiunea sociala de “a nu mai fi copii” (un mesaj usor peiorativ!). Dimpotriva, pentru o functionare psihica echilibrata, avem nevoie de toate cele trei stari. Iar starea de copil este o resursa extrem de pretioasa in contexte in care avem nevoie fie de creativitate, intuitie sau de adaptare si integrare.
Maiestria este sa gasim “doza” corecta si mai ales contextul in care starea ne ajuta!
Pana saptamana viitoare, cand ne vom intalni cu starea de adult si cea de parinte, va urez sa va bucurati ca niste copii de Sarbatorile Pascale!
4 răspunsuri
Eu am definit psihologia ca fiind ştiinţa şabloanelor de comportament. Din acest punct de vedere articolul de mai sus este destul de reuşit. Cu toate acestea psihologia definită din acest punct de vedere este limitată. Este limitată pentru că intuitiv am ajuns la concluzia că în principiu ar exista patru mari categorii de scopuri şi anume:
1. Idealurile
2. Modelele
3. Recunoaşterile
4. Schimburile
Psihologia este limitată dacă ar fi definită ca fiind o ştiinţă a şabloanelor de comportament pentru că s-ar ocupa numai de o singură categorie de scopuri.
Este cam destul de mult de spus despre acest principiu al categoriilor de scopuri. Totuşi idealurile ar fi acele scopuri care încep cu „cât mai”, modelele ar fi scopurile de a copia ceva, recunoaşterile sunt scopurile de a obţine o înţelegere cum că ceea ce gândim sau spunem e conform realităţii, iar schimbul ar fi ceea ce punem în practică în relaţiile interumane şi materializăm.
Amsamblul acestor patru categorii de scopuri ar fi mai bine să reprezinte obiectul psihologiei. În sistemul de învâţământ putem observa că lipsesc prima şi ultima categorie, începutul şi sfârşitul. E şi normal să nu meargă nimic pentru că nu doar că nu începi cu începutul dar nu îţi propui nici să finalizezi nimic.
Buna Remus,
Multumesc pentru comentariu – foarte interesant!
Intr-adevar, daca definim psihologia ca fiind stiinta sabloanelor de comportament ea ne apare ca o disciplina limitativa.
Dar, aici apar multe intrebari. Cat din psihologie este stiinta si cat este arta? Cat ne ajuta sabloanele pentru a intelege si cat ne limiteaza cunoasterea? Cat din psihologie inseamna comportament (observabil extern) si cat inseamna altceva (intern)?
Dupa parerea mea, analiza tranzationala ne poate ajuta in modelul propus de tine. De exemplu, idealurile se regasesc in scenariile de viata, iar fiind o disciplina „analitica”, abunda in modele. Cat despre recunoasteri, aici s-a dezvoltat conceptul de strokes, iar in loc de schimburi avem tranzactii si jocuri.
Psihologia trebuie să fie o ştiinţă a explicării comportamentului uman. De obicei însă, in practică ea este o ştiinţă a şabloanelor de comportament şi este folosită doar cu scopul de a măsura oamenii şi a le pune eticheta „apt” sau „inapt”. Psihologii de obicei au testele lor pe care ţi le pun în faţă şi în funcţie de ceea ce faci cu ele ţi se va da verdictul. Scopul psihologiei ar trebui să fie explicarea comportamenului uman şi nu doar măsurarea oamenilor. Eu când mă uit printre rânduri pe orice manual de psihologie de liceu îmi dau seama că ideile de acolo servesc mai degrabă scopului de a măsura oamenii.
Voi psihologii mai veniţi şi cu o idee pe care eu nu o agreez şi anume ideea de identitate. Identitatea aceasta ar reprezenta răspunsul la intrebarea „cine sunt eu?”. Răspunsurile la această intrebare de obicei sunt comparaţii dintre noi şi ceilalţi. Dacă scopul pentru care întrebarea „Cine sunt eu?” este pusă, este abordarea omului ca fiind un mijloc şi nu un scop atunci eu ezaprob conceptul de identitate. Omul trebuie să fie un scop şi nu un mijloc. Mijloacele sunt prin definiţie ceea ce trebuie sacrificat pentru realizarea unui scop. Dacă viaţa e un mijloc atunci cu siguranţă moartea e un scop. Numai ceea ce nu are viaţă trebuie să fie un mijloc bun sau mai puţin bun pentru viaţă. De exemplu noi pentru a ne hrăni trebuie să omorâm nişte fiinţe pentru a ne hrăni cu ele nu? Deci noi nu putem fi buni sau răi pentru ceva ci putem face schimburi cu lucruri bune sau rele pentru ceva.
O altă abordare pe care eu o dezaprob şi care este legată tot de identitate este ideea de personalitate. Ideea de personalitate se referă la atributele persoanei şi la întregul pe care îl formează aceste atribute. Problema acestei idei este că ea reprezintă cauza primordială a oricărui rău din lume. Explicazia este foarte simplă şi anume că microcosmosul stăpâneşte peste macrocosmos sau părţile mici stăpânesc peste cele mari. Electronica sau medicima demonstrează prin fapte foarte clar acestă realitate. Răul constă în faptul că dacă se strică un calculator de exemplu, noi nu avem altă opţiune decât să îl aruncăm la gunoi dacă nu putem schimba acea parte mică din el care s-a defectat. La fel şi cu medicina. Când noi luăm o pastilă, acţionăm la nivelul microcosmosului şi astfel ne vindecăm. Toate războaiele de pe pământ îşi au cauza în faptul că oamenii învinuiesc un întreg pentru că nu pot sau nu vor să se ocupe de părţile acelui întreg.
A găsi o explicaţie ar trebui să însemne modul în care ceea ce este mic stăpâneşte peste ceea ce este mare. Asta este ceea ce ne-a ridicat nivelul de civilizaţie. Singurul motiv pentru care oamenii îşi fac rău unii altora este că ei fie nu pot sau fie nu vor să se ocupe de părţile întregului şi astfel acţionează direct asupra întregului. La fel cum facem şi cu un calculator care se strică ceva in el iar noi îl aruncăm cu totul la gunoi.
Dacă psihologia promovează verdicte cu privire la măsuratea oamenilor, ea are o direcţie pe care eu o dezaprob. De asta eu am şi tendinţa de a blama pe oricine ţine predici despre identitate şi personalitate sau promovează un cult al personalităţii.
O ştiinţă adevărată trebuie să explice prin modul în care ceea ce este mic stăpâneşte peste ceea ce este mare. Dacă explică prin modul în care ceea ce este mare stăpâneşte peste ceea ce este mic atunci este o religie.
Buna Remus,
Sunt de acord cu faptul ca psihologia este folosita deseori pentru a „incadra oamenii in cutii”. As adauga totusi ca este o forma de psihologie „putin salbatica”.
Ca orice disciplina, si psihologia are limitele ei. Si ai pus o intrebare interesanta – cine suntem noi? Suntem doar personalitate, cum sustineau vechile scoli de psihologie? Sau suntem mai mult decat atat, dupa cum sustien psihologia transpersonala si multe din religiile lumii?
Suntem doar EGO sau suntem si SPIRIT?
Raluca