Nu, n-am patit nimic. Nu, n-am devenit mai pesimist. Dar ma tot gandesc la un subiect pe care il evitam, in definitiv din ipocrizie. La viata din aceasta lume si la viata dintr-o alta lume, care, orice s-ar zice, este ipotetica. E un film impresionant. Numele sau e The Bucket List. Si avem acolo dovada ca putem face mai multe lucruri in cateva luni decat am facut intr-o viata intreaga.
Ce-ai face daca ai sti ca mai ai un an de trait?
Nu vreau sa ma intelegeti gresit. Nu vreau sa va simtiti jigniti indiferent de credinta pe care o impartasiti. Respect sistemul de valori si credintele fiecaruia dintre noi. Doar ca nu sunt din cale afara de entuziasmat la ideea vietii intr-o alta lume decat cea in care ma aflu acum.
Spun deschis faptul ca daca ar fi dupa mine as ramane aici sute si mii de ani. Cu toate necazurile, greutatile, supararile, nedreptatile, dar si bucuriile si perioadele superbe pe care fiecare dintre noi le traieste. Eu sunt fericit asa cum sunt, cu toate defectele mele. Eu ma simt bine in aceasta lume plina de nedreptati pe care insa nu mi-e frica sa le infrunt.
Sunt crestin ortodox. Nu ma intrebati daca practicant sau nu, pentru ca nu vreau sa intru in astfel de discutii. Ceea ce cred si cum cred sunt treburi personale. Si asta e valabil pentru orice om. Cu parere de rau insa pentru domnul parinte de la biserica din cartierul unde locuiesc, pe care il apreciez foarte mult, nu vad de ce as fi mai fericit intr-o alta lume in care nu s-ar mai pune problema de familie, iubita, sotie, copii, frati, prieteni si in care totul ar fi numai lapte si miere. In care nimeni nu s-ar mai certa cu nimeni. In care toata lumea ar ierta pe toata lumea. Si in care nimeni nu s-ar mai enerva.
Gazeta Sporturilor a prezentat saptamana trecuta un reportaj emotionant. Maria Chiritescu este o fetita de 5 ani. Nu e cu nimic mai prejos decat vreun alt copil din Romania sau intreaga lume. Cu toate acestea, intr-o zi a inceput sa se simta rau. Parintii au dus-o la control la medici. Acestia au dat din umeri si i-au spus ca teoretic nu are nimic. Desi era evident faptul ca acest copil se simtea tot mai rau. Doar in Franta a putut fi diagnosticata cu o boala extrem de grava a oaselor (practic, acestea i se puteau rupe si in timpul unei imbratisari din partea parintilor) si cu alte 3-4 boli mai mult decat ingrijoratoare.
Parintii Mariei au aflat astfel ca tara in care platesc impozite aproape si pe aer nu a fost capabila de a-i oferi fetitei lor un diagnostic clar. Medicii au motivat monstruozitatea prin faptul ca Maria sufera de ceva ce nu poate fi gasit in evidentele lor. Adica la noi in tara nu exista aparate si nici astfel de denumiri pentru bolile care s-au abatut asupra fetitei! Cu mari eforturi parintii au reusit sa ii asigure Mariei un tratament in Franta (care costa 60 de mii de euro pe zi!) si in prezent micuta se simte mai bine.
Dincolo de scarba pentru sistemul infect de sanatate din Romania, dincolo de ipocrizia unei tari care evita abordarea unor subiecte cel putin incomode (Stiati de romanii violatori din Italia? Autoritatile italiene au propus castrarea acestora. Inuman? Chiar asa? Vorbiti serios? Si daca erati parintii fetei?) si dincolo de credulitatea noastra din anumite momente, viata asta nu e ceva tocmai de lepadat. :D
Eu nu pot spune ca sunt de acord cu anumite lucruri doar pentru ca multi dintre cei de langa mine sunt. Nu spun ca iert pe oricine si indiferent de context, chiar daca macar incerc. Nu cred ca unii dintre noi ar trebui sa mearga in iad si ceilalti in Rai. Nu cred ca amenintarea e o solutie pentru credinta. Si nu cred ca “a face fapte bune tot timpul” este o expresie echivalenta cu ce cred de obicei oamenii.
Daca as sti ca mai am un an de trait, as face in asa fel incat sa fiu multumit de mine insumi.
10 răspunsuri
OOQ! DAAA! Ultimul an de viata? Sau chiar ultima zi…
Stii, Ovidiu, chiar in week-end am revazut subiectul destul de des aflat pe “planseta mea de lucru”.
Asta “s-a nimerit” pentru ca sunt drama-addicted, adica ma uit pe net, online, la seriale asiatice :) :) Sunt extrem de bine facute, cu subiecte de viata foarte profund abordate, si cu o viziune foarte diferita de ingustimea european-americana.
Filmuletul lal care ma uitam are ca subiect o tanara coreeana care invata sa traiasca autentic, iesind din cutie si devenind chiar o persoana charismatica (ceea ce si era, desigur, ca noi toti, dar inca nu se descoperise…). In viata ei apare un personaj fictiv, Ganesha, care ii da o o tema pe zi. Un comportement, “ca-si-cum”…
Dincolo de recunoasterea cu sinceritate a felului in care gandeste si simte, de descoperirea lui “cum-e-sa-fii-in-pielea-unui-barbat”, pentru a intelege visurile acestuia adanc ascunse, ea are in finalul experimentului o tema: ”Cum ai trai daca maine ar fi ultima zi”
“- A ta, aici, Ganesha? – Nu
– A mea, pe pamant? – Nu. Ultima zi a Pamantului insusi.”
Fata se duce la birou si acolo reintalneste personajele cu care isi impartea cel mai mult timp din fiecare zi, cu care avusese multe “meciuri” si aflase apoi povestea fiecaruia, face o petrecere si aduce ca meniu ce place fiecaruia, iar in final le spune:
“Imi place de voi”
(Astia, oricum socati de chesita cu petrecrea “fara ocazie”, raman cu paharele in mana)
“Va iubesc” – continua ea. Imi place de voi si va multumesc pentru tot ce mi-ati dat pana acum. Pentru ca m-ati ajutat sa ma cunosc. Si sa ma indragostesc. Imi dau seama acum ca atunci cand te indragostesi inveti sa te iubesti pe tine.”
Toti sunt cuceriti si scena se termina in ropot de aplauze, rasete etc.
De ceva timp imi gust placerile oferite de fiece zi si uneori am norocul sa fiu atenta la ele, sa realizez ca le am. Placerea deosebita a noii zile, cam “cleioasa” in zori, pana beau cafeaua, se mareste pe masura ce trece timpul zilei. Tot felul de chestii grozave, intr-o zi… de la functionarea “in regula” a propriului corp, pana la curentul electric ce face sa functioneze “transportul”, calculatorul, frigiderul, liftul etc., si la lumina zilei, ce pare “inclusa in pachet”, dar care e asa de pretioasa…
Un ultim an? O ultima zi, imi e mai usor. As face ce fac acum: ma simt iubita prin simplul fapt ca sunt in viata si viata pulseaza in jur, sub atatea forme: oameni, pietre, iarba, cer, pamant. Iubesc, asa cum stiu, cum pot, cum inca aflu forme noi.
Caut sa folosesc timpul pentru ceea ce ma construieste. Cat pot, asist pe altii sa faca asta, daca stiu si am cum. Nu hranesc revolte, ci actionez, hranind construirea.
Am cunoscut oameni care se aflau in faze terminale de boli dureroase, care la noi ar fi putut fi alinate, macar, ca omul sa moara decent. Medicii voluntari aproape obosisera sa bata pe la porti, dar tot o mai faceau. Dar, cand nu se poate intr-un fel, riul gaseste loc in piatra si-si croieste al drum… Se adunau alti oameni, langa ei, si macar pe puterea lor, gaseau ceva, un banut sau un cuvant, un gest, prezenta lor, ca alinare.
Am avut onoarea sa asist o femeie in ultima luna de viata. Cancer pulmonar. Durere, frica, spaima de neant. Si decenta de a se ingriji, cand o vizitam, ca sa apara frumoasa, desi lupta cu durerea. Intr-o luna, a trecut din spaima mortii in radianta. Ultima data, am vazut-o cum zambea si povestea de mireasma pe care o simtea in jur. Cand am adus de-acasa boabe de smirna, luate candva de la mormantul lui Christ, a spus: “Asta e parfumul.” A transformat atata fiinta ei, incat s-a dizolvat in Fiinta…
Cred ca in fiecare om este o arta de a trai, care se dezvolta pe masura ce o exersam ca artisti, nu ca diletanti. Si asta, a trai fiind prezent in viata ta, a fi viu, se invata multi ani, poate o viata, dar cand se afla, se manifesta traind cu sete fiecare zi ca fiind ultima.
Indiferent de ce ar spune o religie sau alta. Cand inveti sa traiesti, se sparg toate tiparele si ramane doar esenta, care, intr-adevar, se regaseste in toate invataturile acesti lumi, de oricand si oriunde ar veni ele, si care este: SA IUBESTI.
Super ! (si articolul si comentariul)
Mikka si Marius va multumesc pentru cuvintele frumoase :) .
Mikka, ceea ce spui tu este de o profunzime care aproape ma lasa fara cuvinte. Viata pe care o traim are o sensibilitate ascunsa ce ar putea misca muntii din loc. Ceea ce uneori se si intampla.
Draga Ovidiu,
:) :) :)
Asta, profunzimea, nu e „a mea”, ci a Inspirului.
Viata are o sensibilitate, dar nu doar ascunsa, ci extrem de palpabila, pe care, daca o simtim, o putem folosi la multe. (Asa e, muta muntii din loc).
De pilda, poti sa scrii mailurile „oficiale” la servici incheind cu o formula de suflet, a ta. Sau sa deschizi adresarea in felul tau, de suflet.
Ca si cum ar fi ultima zi.
Sa zici si „micilor” si „mai-marilor” (super-maharii…) la fel: „dragii mei” (dear all) si sa inchei cu „o zi extra, o zi minunata” etc.
Fara frica. Ca si cum e ultima zi. Pare putin, da’ face mult. Pe urma, poti intra in multe altele. Chiar nuante de umor, formule de multumire cu totul „exotice”, care surprind si hranesc totodata. Toti oamenii vor sa se simta iubiti.
Eu am trecut punti ierarhice si chiar… geografice, asa.
Nu ma tem de eticheta de „ZZZU-ZZZU”. Ma simt bine cand spun ce simt. Adica eu chiar invat despre iubire. Cu cine sa ma iubesc eu la servici, daca nu cu ei? Ai? Ce stim despre iubire? Ca e de la 5 la 12, seara, acasa? Yo invat ca e altfel. Ori-ori. E ultima zi. A mea, a lumii.
Spun ce gandesc, ce simt. Ce am de pierdut? Doar iluzia pierderii. (…sau poate un job :) , da’ nu m-a facut el pe mine… :) ) Si pana acum, a fost doar de bine.
:) :) :) :) :)
Mi-a placut articolul tau,Ovidiu si ai multa dreptate,felicitari! Comentariile ce le-a scris Mikka m-au lasat fara cuvinte,cu ochii larg deschisi de admiratie.Tare mi-e drag mie de astfel de oameni! De aceea imi place sa poposesc pe la voi Empower! :) ;) :) ;0
Un alt film super-impresionanat despre viata si moarte – „Seven Pounds” cu Will Smith. E atat de cutremurator incat nu-l recomand decat daca stati bine cu tensiunea (serios !).
Daca vrem sa fim bogati (‘in bani’, spiritual, etc.) studiem bogatia si oamenii care au reusit in viata in aceste domenii.
Nu ne concentram pe saracie si pe oamenii saraci.
Daca vrem sa avem o viata frumoasa, ne concentram pe partea frumoasa a ei, pe intamplarile frumoase.
Nu inseamna sa ignoram chestiunile mai putin frumoase.
Este bine, ca atunci cand analizam ceva mai putin frumos, mai putin uman, sa ne dam ca tema sa prezentam si ceva fain.
Asa ca, Ovidiu Miron, asteptam sa ne povestesti, la fel de fain ca si pana acum, ceva care te-a impresionat, dar pe partea pozitiva, de data aceasta.
Florina :) , despre lucruri frumoase povestesc de cand ma stiu.
Numai ca, vrem sau nu vrem, de trait traim in aceasta lume. Si trebuie sa tinem cont de ceea ce se intampla in jurul nostru.
E ca si cum ai spune ca nu te intereseaza de atentatele de la 11 septembrie 2001. E o atitudine frumoasa, dar asta nu inseamna ca acele lucruri nu au avut loc.
Stiu la ce te referi si iti multumesc pentru sfat.
Marius, ma voi uita :P .
Andra, iti multumesc pentru cuvintele frumoase :) .