Am in jurul meu destul de multe persoane care au ca si calitate principala aceea de a fi intotdeauna sprijin pentru cei din jur. Persoane care dupa o anumita perioada obosesc sa tot ofere, sa fie umarul pe care se plange iar atunci cand au ele nevoie de un umar pe care sa planga nu il gasesc.
De ce? Pentru ca ceilalti cred ca ele oricum se descurca si singure si nu au nevoie de asa ceva. Ii recunoasteti?
Oare unde se greseste?
De cele mai multe ori persoanele care ofera mult, care sunt intotdeauna acolo pentru ceilalti, isi doresc sa schimbe starea celor din jur, isi doresc sa ii faca si pe ceilalti fericiti, isi doresc sa le inlature durerea, poate chiar sa fie „salvatorul lor”.
Ei, nu ii putem schimba pe cei din jurul nostru, iar daca ei vor sa fie nefericiti vor fi nefericiti, dar te vor chema pe tine de fiecare data sa fii acolo pentru ei. Tu speri ca se va schimba ceva, ca poate de data asta vei reusi sa ii faci sa inteleaga unde gresesc si viata lor va lua alta turnura.
Se vor schimba doar daca vor asta si nu datorita tie. Sa luam un exemplu, ai o prietena care face mereu aceleasi greseli in relatia de cuplu, iar tu esti cea la care vine si isi plange de mila pentru situatia in care este.
Tu, pentru a nu stiu cata oara ii spui unde a gresit, ii oferi solutii iar ea nu face nimic. Cum te simti?
Tu poti fi persoana care le arata cum sa isi implineasca visul, cum pot avea tot ce isi doresc, dar daca nu vor fi motivati nu vor face nimic in sensul asta. Intelege ca doar pe tine te poti schimba, nu si pe ceilalti.
Daca esti mama/tata, psiholog, medic, profesor este si mai greu, din 2 motive: unul este faptul ca ceilalti se astepta sa fii permanent in rolul acela, sa ai intotdeauna raspunsuri si sa fii in garda, nu poti fi si tu om ca toti oamenii, iar in al doilea rand tie iti este foarte greu sa stai deoparte si sa nu iti intri in rol si in timpul liber sau mai ales cu persoanele apropiate. Iar apoi te miri ca ramai fara resurse?
Dar oare ce ii poate ajuta pe cei din jurul nostru?
Daca prietena ta cea mai buna nu evolueaza, e constant in acelasi job de ani de zile, se plange dar nu face nimic, cum procedezi? Atunci oare nu e bine sa incerci sa faci ceva?!
In primul rand trebuie sa te intrebi daca nu ai tu o problema si de aceea te preocupa pe tine comportamentul lor, poate nici tu nu faci nimic in ceea ce priveste cariera ta, spre exemplu. Atunci cand ceva te scoate din sarite la cineva, intreaba-te daca nu are intai o legatura cu tine.
Daca te deranjeaza foarte tare situatia respectiva nu incerca sa comunici in acel moment, in care poti sa ii reprosezi, ca da, atata vreme cat nu face nimic legat de jobul ei, degeaba vine sa ti se planga. Daca in schimb iti cere sprijinul concret sa ii gasesti un alt loc de munca sau cum sa gestioneze o situatie atunci vorbim de altceva, atunci e motivata sa faca o schimbare.
Cand cineva vine sa se planga pe umarul tau intreba-te:
Oare de ce are nevoie aceasta persoana?
… si nu: Oare ce pot sa ii ofer acestei persoane? Poate aceea persoana are nevoie doar sa te stie acolo alaturi, nu sa vii cu solutii… ci doar sa te stie aproape, sa o iei in brate si atat.
Mi-a placut cum a zis Alan Cohen, daca le dam celor din jur incredere in fortele proprii, daca le aratam ce potential au, de fapt nu ii mai privim ca pe niste jucarii stricate si ei isi gasesc resursele pentru a depasi singuri problemele.
Asadar „nu poti forta o floare sa-si deschida petalele, dar ii poti da pamant bun, lumina si apa.” Frumos nu? Daca vei face asta vei fi inconjurat de oameni care stau pe propriile picioare, care reusesc in viata, sunt fericiti si nu mai au atata nevoie de umarul tau.
5 răspunsuri
O primavara frumoasa Delia tie, tuturor fetelor de pe Empower si de pretutindeni!
Buna Mihai,
Multumim frumos!
Delia, ai enorm de multa dreptate, si ar trebui sa tinem cont de sfatul tau. De cate ori nu ne consumam resursele cu cei dragi, ii ascultam, ii povatuim, si apoi ne simtim frustrati ca – de cele mai multe ori – nu actioneaza in directia imprimata de noi.
Si cred c-ar trebui sa constientizam fiecare ca celalalt se va schimba daca si cand va voi, iar noi vom fi mai castigati emotional cand discernem daca celalat are nevoie reala de un sfat, sau doar de un umar pe care sa-si planga amarul.
„nu poti forta o floare sa-si deschida petalele, dar ii poti da pamant bun, lumina si apa”
Asa e! Ca si in povestea fluturelui.
Delia draga,
Tu ai fost cu camera de filmat dupa mine “in ultimii cinci ani”… Si ai vazut tot-tot-tot…
Cum am fost eu copac, cu multe ramuri, caci doi umeri nu-mi mai ajungeau…
Si cum m-am indoit ca salcia si in fine am ajuns de-am dat cu… fundul de pamant (N-am asteptat sa dau cu capul…desi se poate sa dai si cu capul de pamant, stiai? Si nu doar daca ti se pun piedici la picioare. Nu, te dai tu singur…) .
Uneori pumnii disperati ai prietenului/prietenei bateau in usa mea, si le deschideam, primindu-i iar si iar, in inima, acoperind repede urmele propriilor sangerari. Uneori ei plangeau pe o “tema” care la mine era veche de o viata, rana foaaaaarte deschisa.
A fost bine, insa, caci am inteles ca nu e jobul meu sa fiu pom de-asta, de plans pe el… Imi place sa fiu altfel de pom. Care canta…. sau care priveste stelele, luna, soarele. Sau sta si da din frunze.
Una-i sa fii un umar, alta un copac din asta, de plans. M-am intrebat de ce-mi facusem asta. Ce anume din mine o cerea, o atragea? Aveam nevoie de o compensare? De o imagine? De indreptat lumea care nu era perfecta, si eu eram Marele indreptator? Desi eram poate si eu in carje? Multe am desfasurat, ca fire, pana am inteles…
Mi-am schimbat mult felul de a vedea. Normal ca intind o mana, chiar mangai si ascult, dar nu mai cresc “carjari”. Nu mai sunt carja sau baston…
Am inteles, asa cum spui, ca nu pot schimba pe nimeni. Dar pot sa ma schimb pe mine. Si pot ajuta pe altii sa o faca, daca vor, cu ei insisi.
E o placere fantastica sa iti dai drumul in libertate, si e firesc sa crezi ca si altora le place. Totusi am observat ca unora NU le place. Se simt mai bine ca victime decat sa traga la rame, uneori in furtuna, pana schimba insulita lor pe libertatea ocenului si ajung pe continet. Ce povestea si Ionut acum cateva zile. Si aceia nu recunosc asta, nici daca-i pici cu ceara. Vine insa si pentru ei clipa schimbarii.
M-am vindecat de iluzia vindecarii altcuiva. Stiu ca exista magia puterii personale si ca fiecare are palaria lui de mag. Doar sa vrea sa si-o puna pe cap, sa se ridice in picioare si sa paseasca, privind cu curaj si incredere inainte. (“Fram!”)
Aici e aici… Aici e alta poveste.
Felicitari Delia pentru articol!
Ma amuz acum…cand observ cat de multi oameni minunati exista
dar a fost si o vreme cand ma intrebam pe unde stau ascunsi?!
La mai multe „luminoase” articole!