Limbajul de lemn impamantenit de ani de zile nu inceteaza sa ma uimeasca. Se tot spune ca e bine sa ne lepadam defectele si sa devenim simbolul perfectiunii umane. „Sa fim un exemplu” pentru cei din jur. Sa nu avem pic de ura fata de nimeni. Sa nu ne evervam niciodata. Sa mancam doar legume. Chipurile, toate lucrurile astea ne-ar face „oameni mai buni”. Fata de cine? Cu ce scop? Cu ce satisfactii?
In urma cu cativa ani mi se spunea ca e un adevarat delict sa ma uit dupa o fata „care are prieten”. Apoi, ca nu e frumos sa pun la indoiala moralitatea unui anumit preot, desi faptele erau evidente intr-o anumita directie. Nu cred in lista de lecturi pentru vacanta pe care o primesc elevii. Nu cred in ministrii de Finante numiti politic si care ar trebui sa scoata tara din criza economica.
Cred in disciplina si in constanta. In nevoia de a avea continuitate in munca si rezultate. Dar ma enerveaza permanentele tentative de castrare a personalitatii. Vad asta zi de zi in jurul meu. Treaba asta cum ca oamenii cu multe calitati si putine defecte au si cele mai bune rezultate e ca zicala aia cu fetele care prefera baietii cuminti. :)
E cunoscut faptul ca imi place foarte mult sportul. De ani de zile s-a tot observat un lucru cert. Sportivii linistiti nu sunt neaparat si cei mai buni. Valoarea tine de alte lucruri mult mai putin observabile la o prima vedere decat ora de culcare.
Oamenii sunt iubiti pentru intregul lor comportament
Un defect imens valoreaza in anumite situatii mult mai mult decat zece calitati. Nu e vorba ca sustin defectele sau lucruri de genul asta. E vorba despre faptul ca avem pareri simpliste de multe ori despre tot ceea ce se petrece cu noi si in jurul nostru.
Citesc in perioada asta cartea „Hannibal” de Thomas Harris. Daca si in cazul lui Marian Cozma s-ar fi gasit macar 2 oameni precum Hannibal Lecter, atunci am fi trait intr-o lume mai buna. Si nu am mai astepta sa fim aparati de catre niste politisti care nu isi mai vad bocancii din cauza burtiii.
Am mai spus-o de o mie de ori. Sunt plin de defecte. Si treaba asta nu poate fi rezolvata de nicio educatie din lume. Pentru ca eu nu vreau asta.
12 răspunsuri
Un articol cum nu am mai citit de ceva vreme, incisiv, direct, explicit si hotarat. M-ati convins si mi-ati confirmat un gand pe care il aveam in legatura cu faptul ca a fi perfect nu inseamna a fi lipsit de defecte si ca defectele nu sunt neaparat niste plagi ale personalitatii.
Defect inseamna si sa iubesti prea mult. Sau prea putin. Defect inseamna si sa ai prea multa incredere. Sau prea putina.
Defect inseamna sa fii antipatic, arogant, lipsit de modestie. Defect insa inseamna sa fii si exact opusul.
Asa ca, oamenii sunt plini de defecte. Asta insa ii face speciali.
Multumesc pentru opinie, Alex :) .
Un alt defect de-al tau Ovidiu este ca ESTI un om liber. :)
Un alt om care isi accepta defectele,
i
Multumesc, Ioan :) .
nu stiu daca aceea este definitia defectului, dar nu cred ca avem defecte sau calitati ci intotdeauna le inventam, reinventam si modificam (trasaturile) in functie de oamenii pe care ii intalnim, care la randul lor au conceptii despre defecte si calitati/trasaturi.
de exemplu, apropo de uitatul dupa ‘fete’ – este enervant aici (in romania) ca atunci cand sunt privita parca sunt si dezbracata. suna ciudat dar este foarte enervant. e una sa te uiti si sa privesti o tipa si sa zici, ok,… jolie sau nu stiu si una e sa dezbraci/scanezi cu privirea. NU ZIC ca faci tu asta, dar spun in cazul meu ca ma enerveaza si mi se pare defect. In ochii unora evident ca nu e defect dar pentru mine, pentru ca eu sunt subiectul, este.
defectele sutn relative..
insa in general subscriu pentru faptul ca toti oamenii au dreptul de a fi liber cugetatori, ne
indoctrinati de educatie si moralitatea societatii..
Foarte bun articol si foarte frumos scris, rezoneaza in totalitate cu propriile mele convingeri. Intotdeauna am fost de parere ca nu perfectiunea este cea mai buna solutie pe termen lung si asta pentru ca inseamna sfortare, refulare, ipocrizie uneori. Vezi miturile mamei perfecte, al sotului / sotiei perfecte, al angajatului fara defecte, al elevului eminent etc.
Si pentru ce ? ca sa ne laude altii si sa ne invidieze pentru perfectiunea noastra ? Cuvantul acesta, perfectiunea, ma sperie.
Perfectiunea e plictisitoare. Si periculoasa.
Cat despre mine, s-ar putea spune ca defectul meu cel mai mare este sinceritatea. Lipsa de tact. Lipsa de diplomatie si de ipocrizie, as zice eu. Poate ca si firea mea de Sagetatoare neindemanatica in arta relatiilor sociale perfecte ma face sa fiu asa cum sunt.
Dar vreau sa cred ca trairea autentica a propriilor emotii, ganduri si sentimente, fara cenzurare, este una dintre conditiile esentiale ale statutului de om liber.
ANA, cu riscul de a te dezamagi,mai fac si eu asta :) :) :) .
Dincolo de gluma, iti inteleg iritarea. Multumesc pentru comentariu :) .
Eleonora, felicitari pentru ceea ce esti! :)
Dar care este ideea de baza? Ca nu trebuie sa ne schimbam? Eu zic ca echilibrul trebuie cautat. Daca esti plin de defecte si nu vrei sa schimbi nimic la ele… succes atunci!
Daca vrei sa le schimbi pe toate, datorita societatii, iar nu e bine.
Toti trebuie sa reducem o parte a defectelor, dar sa nu ne transormam in roboti ascultatori si fara personalitate. Insa, domeniul dezvoltarii personale este un nonsens in cazul in care cine o practica nu vrea sa schimbe NIMIC din defectele pe care le are.
Atunci ce mai inseamna aceasta dezvoltare personala…
hahahaha :)))
Fabw, observatia ta este pertinenta.
Desi, impertinenta este de multe ori cartea castigatoare :) .
Ai dreptate intr-un fel. Pe de alta parte, cam asta sustin si eu. Sunt lucruri pe care pur si simplu nu vreau sa le schimb. Sunt si lucruri pe care vreau sa le schimb.
„Exista in mine ceva needucabil.” – Octavian Paler
E acel ceva care ma defineste. Si asta e valabil pentru oricare dintre noi.
ANA, asa sunt eu. Din cand in cand mai fac glume proaste :P .