Fiecare dintre noi la un moment dat ajunge la un impas. Se gandeste daca ceea ce face, ceea ce este, e in concordanta cu ceea ce isi doreste. Raspunsul nu este intotdeauna afirmativ.
De ce?
Pentru ca noi, ca persoane, avem tentinda de a face mai mult, de a ne dori mai mult, de a fi nemultumiti mai mult. Va amintiti ca atunci cand eram mici si ne intreba matusa, bunicul, mama, tata: „ce vrei sa te faci cand esti mare?” raspunsul era legat fie de dorintele lor: doctor, profesor, fie de nevoile noastre apropiate in acel moment: musafir, prieten etc?
Cred ca acum, dupa ce am trecut cu brio de primi 18 ani de viata, e la fel. Devenim ceea ce ne doresc altii, sau profitam de sansele pe care viata ni le ofera (acceptam un job oarecare pentru ca avem nevoi imediate). Putini sunt cei care se lupta si devin exact ceea ce isi doresc. Tot ei sunt si cei mai nemultumiti. Pentru ca vor mai mult, mult mai mult. Fie bani, fie faima, fie schimbare sau familie. Sa nu uitam, intotdeauna este greu sa mentii in echilibru cariera, familia, propriile vise. Vor totul de la tine.
Din cand in cand, atunci cand apare o pauza in timpul nostru poate reusim sa ne intrebam „unde am ajuns?” Acolo unde imi doresc? Imi ofera viata mea profesionala ceea ce imi doresc? Sunt eu pe masura a ceea ce se asteapta de la mine? Sunt mandru de ceea ce fac? De ceea ce sunt? Si in functie de raspunsurile la intrebari sa luam o DECIZIE. O decizie corecta pentru noi, o decizie care aduce schimbarea, dezvoltarea sau acceptarea.
Din pacate ratele la banci, criza mondiala, dificultatea de a gasi un alt job care sa iti ofere satisfactia ce ti-o doresti, toate aceste aspecte complexe ale vietii te fac sa te dai batut, sa renunti la visul tau si sa accepti ceea ce iti propune compania, managerul, pana la urmatoarea rascoala launtrica.
Esecul duce la progres. Corect. Dar ce tare simti dezamagirea esecului si cat de mult timp ne ia sa mergem mai departe… Putem face acest lucru de fiecare data pentru ca este in natura omului sa priveasca inainte, indiferent de pierderile suferite. Dar pierdem cate un pic din noi. Si sigur o picatura nu conteaza, dar doua, zece, o mie? Dar daca realizezi dupa ani, ca nu mai esti TU? Poate ca era bine sa te intrebi la un moment dat „Unde am ajuns?”.
Dar este usor de pus in practica?
De multe ori am tendita de a da exemple pe alte persoane. De data aceasta exemplul sunt eu. Am tras linie si am decis. Nu mi-a fost usor si inca mai am de luptat. Am trecut prin dezamagire, dorinta de razbunare (da, exista!), incapatanare, echilibru si relaxare.
Dar eu am ales drumul usor: familia, bucuria de a zambi cand ajung acasa! Cariera e cea care imi ofera satisfactiile momentane, iar familia mea este cea care ma sustine si motiveaza in cursa lunga. Poate ca in decursul anilor imi voi schimba optiunea, voi reveni la cele vechi, dar mi-am promis ca de acum incolo eu voi fi cea care va face pasul catre schimbare si nu intamplarile zilnice.
Mai mult, cand eram mica spuneam ca voi fi profesor. Din lipsa de motivatie, conjunctura etc, inca nu am reusit, dar am de gand sa schimb acest aspect si imi voi urma VISUL. Niciodata nu e prea tarziu.
Va doresc ca toti cei care cititi aceste randuri sa va puteti raspunde la intrebarea mea, sa aveti curajul sa recunoasteti esecurile si puterea de a merge mai departe, de a va face viata frumoasa, timpul de calitate si cariera stralucita. Oricum totul are un sfarsit, chiar si o cariera de succes.
