Vine sezonul Sărbătorilor cu pași repezi, gospodinele încep să se gândească la ce vor pune pe masa de Crăciun, cum mai variază salata de boeuf sau ce condiment ar mai merge în ciorba de vită.
Românii preferă de Paști și de Crăciun meniul tradițional românesc, sarmalele din carne de porc, cozonaci care amintesc de casa bunicii și borș proaspăt. Cam puține variații…
Dar oare sunt aceste bucate cu adevărat tradiționale? Sau ele au fost împrumutate de pe la vecini și credem cu mândrie, deși în mod eronat, că le-am inventat noi?
Adevărul este a doua afirmație. Românii au o mândrie nejustificată în ceea ce privește ciorba, plăcinta și sarmalele. Sarmalele sunt bucate de sorginte balcanică, puse de secole pe mesele din Turcia și Grecia, în mai multe variante și cu mai multe ingrediente decât le servim noi aici în România. Borșul vine de la ruși. Ungurii ne-au dat gulașul (aici nici nu putem spune că l-am inventat noi, câtă vreme până și numele mâncării este de sorginte ungurească).
Nu avem o gastronomie națională
Radu Anton Roman a fost un bucătar legendar prin erudiție și apetit. El spunea că bucătăria românească are două componente: una tradițional-țărănească și una mai urbană, de împrumut, sau, cum o numea el, „târgoveață”.
El nu credea că românii ar avea o bucătărie națională, pentru că bucătăria în sens cultural, de stil național, de „gastronomie” națională, nu prea o avem.
O astfel de bucătărie națională au italienii, francezii, chinezii (cea cantoneză) sau thailandezii (cu moduri de a prepara mâncarea foarte specifice și ingrediente ce se găsesc doar la ei). Românii integrează însă influențele, fără fasoane, iar gospodinele perfecționează combinațiile.
Românii au avut de-a lungul timpului timpului o preferință pentru alimentele acre, fermentate, mai abundente în lista noastră de bucate așa-zis românești.
Mihai Viteazul era poreclit „Mălai Vodă”
Chiar dacă nu ne convine, nici ostropelul, nici plăcintele, nici sarmalele sau musacaua nu sunt ale noastre. Ghiveciul și chiftelele sunt tot de prin Balcani. Mămăliga nu are cum să fie tradițional românească, porumbul a fost adus în Europa de pe continentul american și a ajuns în Țările Române abia prin secolul XVII. Înainte, românii mâncau un amestec de apă cu mei, mai puțin nutritiv, dar consumat pe scară largă în toată Muntenia și în Moldova. Era așa de răspândit, încât sașii l-au poreclit pe Mihai Viteazul „Mălai Vodă”.
Românii spun că ei au inventat anumite tipuri de brânzeturi, deși nici acest fapt nu e confirmat. Vlad Macri, jurnalist bine documentat și autorul savuroasei cărți de antropologie culinară „Stufat ori estouffade?”, apărută la editura Humanitas în 2008, spune că telemeaua este telemes-ul grecesc, și este venită la noi pe filiera turco-bulgară. Celebrele remedii ale mahmurelii, ciorba de burtă și cea de potroace, sunt tot de prin sud.
Nici la capitolul deserturi nu suntem prea originali, cu toate șerbeturile de la turci, baclavalele și sarailiile tot de la ei, sau papanașii de la greci. Avem totuși ceva contribuții originale la plăcinta dobrogeană, deși ideea e turcească.
