Calatoria cu Micul Eu si Sufletel

A fost odata ca niciodata, intr-un timp care ar putea fi oricand, undeva care ar putea fi oriunde in lume, un copil care ar putea fi oricine si pe care, de dragul povestii, il vom numi Micul Eu. La venirea sa in acel loc si in acel timp, viata parea foarte simpla pentru Micul Eu.

Daca era bucuros si vroia sa rada, radea. Iar daca era trist, sau il durea ceva si vroia sa planga, atunci plangea. Indiferent ce se intampla in jur, Micul Eu traia in lumea lui care functiona atat de simplu, alaturi de cel mai bun prieten al lui pe care, de dragul povestii, il vom numi Sufletel. Atunci cand Micul Eu se juca, Sufletel se juca si se bucura impreuna cu el. Atunci cand Micul Eu plangea, Sufletel il privea in ochi, il intreba ce s-a intamplat, il mangaia, il asculta si il imbratisa.

Pana intr-o seara, cand afara batea vantul tare tare si cerul se lumina din cand in cand brazdat de fulgere. Atunci, nu se stie cum, Micului Eu i-a venit ideea sa se ascunda de Sufletel. A iesit deci afara in intuneric si ploaie si s-a oprit ghemuit intr-un colt, gandindu-se cu mandrie ca acolo Sufletel nicicum nu o sa il mai gaseasca. De acolo de unde era, Sufletel l-a privit cu duiosie si i-a soptit in gand: „Copil drag, oriunde te-ai ascunde, eu nu pot fi in alta parte decat mereu cu tine”. Ca sa nu ii strice insa bucuria Micului Eu, Sufletel a gasit un loc in care sa se poata ascunde la randul lui fara a fi nicio secunda departe de Micul Eu: in inima lui…

Povestea continua, dar cum?

Desi nu stiu ce s-a mai intamplat de atunci cu Micul Eu si Sufletel, pot incerca sa ghicesc. Ratacindu-se de Sufletel, Micul Eu cel mai probabil ca a incercat sa gaseasca noi prieteni. Posibil ca primii la care s-a gandit au fost parintii lui. Doar ca ei nici macar nu il bagau in seama cand se juca, erau mult prea ocupati cu alte lucruri pe care Micul Eu nu le intelegea.

Ca sa le atraga atentia, s-a gandit atunci ca ar fi mai bine daca i-ar supara. Doar ca si atunci cand plangea, parintii il certau si ii spuneau sa taca, pentru ca nu-i frumos si deranjeaza. Mai tarziu i-au explicat chiar ca este rusine sa se comporte asa. Cand a inceput sa cunoasca si alti oameni, a vrut ca macar lor sa le spuna ce simtea. Au fost cativa in care chiar a avut incredere. Pana cand unii dintre ei au ras de sentimentele lui si Micul Eu a invatat astfel ca a spune ce simti te face ridicol.

Iar altii s-au folosit de sentimentele lui, si a invatat astfel ca a spune ce simti te face slab. Si ca, pana la urma, ca sa fii puternic cel mai bine este nici sa nu mai simti deloc?!

A fi vulnerabil este un act de curaj

Am scris acest inceput de poveste inspirata de experienta a trei zile ca trainer la seminarul Journey Intensive din Bucuresti, sustinut de catre Brandon Bays, autoarea cartii „Calatoria”.

In urma cu cateva luni am fost eu insami participanta la acest seminar la Londra si am avut atunci sentimentul ca mi-a pus cineva in fata o oglinda in care sa ma privesc si, dincolo de ceea ce imi place sau nu acolo, sa reusesc sa ma vad. De aceasta data, ca trainer, am avut sentimentul ca mi-a pus cineva in fata 200 de oglinzi in care sa privesc si sa invat sa ma recunosc. Si m-am recunoscut. Asa i-am descoperit in fiecare oglinda pe Micul Eu si pe Sufletel. Si asa am invatat o lectie importanta: ca a fi vulnerabil este un act de curaj.

In timp ce asistam participantii la exercitiile pe care le-au parcurs, am realizat nu doar cum crestem cu convingerea ca a-ti exprima emotiile este o dovada ca esti slab, ci si efectul unei astfel de convingeri asupra sufletului si a vietii noastre. A ne ignora, a ne reprima sau a ne ascunde emotiile este egal cu a ignora, a reprima si a ascunde o parte din noi. Si pentru sufletul nostru asta este egal cu lipsa unei maini, a unui picior sau orice alt handicap fizic. Si asa suntem noi educati sa ne traim viata. Asta suntem noi invatati ca inseamna sa fii puternic: sa traim incompleti.

Acum insa stiu mai bine. Privindu-i pe participanti cu cata curiozitate isi descopereau emotiile, cu cata timiditate si fragilitate si le exprimau, am inteles ca Micul Eu a invatat totul pe dos. A face asta nu este deloc o dovada de slabiciune, ci dimpotriva: este un foarte mare act de curaj.

A renunta la orice masca pentru a privi in sufletul tau este in egala masura un gest curajos si un cadou frumos pe care ti-l faci atat tie, redevenind complet, cat si celorlalti, permitandu-le sa fie la fel. Si doar asa il regasesti pe Sufletel si iti deschizi inima pentru ca el sa fie din nou prezent in viata ta ca la inceput.

„Am venit aici sa-mi descopar emotiile, si mai ales sa ma reconectez cu sufletul meu. Pierdusem legatura”, mi-a spus o participanta. Si, intr-o sala cu aproape 200 de astfel de oameni curajosi si generosi, imi venea sa spun ceva cam asa: ma numesc Alina, am 31 de ani si dupa tot acest timp… invat cum sa fiu curajoasa.