Avem tendinta sa credem – in diferite etape in viata – ca am fost facuti unul pentru celalalt. Oare chiar asa stau lucrurile? De ce sau de cine ne-am atasat in fond si la urma urmei? Si, mai mult, cum putem sa stim daca ne-am atasat cu adevarat de cea/cel de langa noi sau doar de versiunea in care ne-am transformat noi insine pentru ca suntem langa el/ea?
De cele mai multe ori ne dam seama ca de fapt ne-am indragostit de cea/cel care suntem atunci cand suntem cu ea/el. Si totusi, ii spunem celui care e langa noi ca il/o iubim. Straniu, nu-i asa?
Nu e nimic si nimeni de condamnat, suntem cu totii croiti la fel, e acelasi goblen.
Siguranta
Stiu ca, acum, pentru ca esti in acest tandem in doi, ti se pare ca esti in siguranta. Si asa e, esti pe maini bune. Chiar daca partenerul pare sa reziste mai bine tentatiilor sentimentelor, sau poate tocmai din aceasta cauza, partenerul este persoana pe care ai vrea sa o saruti si sa o iubesti.
Si-atunci: de ce as crede ca am fost creat pentru tine, pentru noi?
De ce am crede asta, cu atat mai mult cu cat vedem clar cicatricile? Sunt vizibile: cicatricile tale, urmele pe fata ei/lui – urmele celor de dinainte, ale unei vieti care pare ca a trecut dar care inca e acolo, in fata ta.
Si de fapt daca tu esti in planurile altcuiva?
Solutia? Sunt cei care persevereaza, doar de dragul unui sarut, a unei priviri sau a ce-o mai fi sa fie.
In general simtim ca relatia noastra cu acea persoana este cu atat mai puternica cu cat avem un atasament mai puternic fata de celalalt. Dar, in realitate, atasamentul nu e o relatie.
In articolul urmator, raspunsul: relatiile sunt absolvite de atasament!
12 răspunsuri
eu cred ca poate exista afectiune puternica si durabila intre oameni (adica atasament, dupa DEX) si nimeni nu m-a convins pana acum de contrariul…. ca ne indragostim doar de noi insine, sau de versiunea noastra atunci cand suntem cu celalalt.
am vazut la Tiff un film, Another Year (tradus Un an din viata) care m-a inspirat. e vorba despre viata pe parcursul a patru anotimpuri a unui cuplu ajuns la varsta a treia, vazuta in antiteza cu cea a unei femei ramase singure, pentru ca nu a avut discernamantul de a lua trenurile potrivite in viata. de fapt le-a cam ratat pe toate… si nu singuratatea disperata a acestei femei m-a marcat, ci naturaletea si maretia iubirii parca perpetue dintre cei doi, si modul in care se alimenta astfel fericirea din viata lor cotidiana, si frumusetea relatiei lor cu restul familiei si cu prietenii.
spun ca m-a inspirat pentru ca, desi nu am verbalizat-o niciodata, cred ca asta este viziunea mea in viata…. si cred ca, daca nu s-a intamplat pana acum, cu siguranta se va intampla alaturi de cineva. asta ca sa inchei cu optimism :-) poate ca, totusi, si eu sunt in planurile altcuiva. ale cuiva care, ca si mine, crede ca relatiile inseamna atasament.
Buna,
Subiectul m-a intrigat si am urmarit articolul cu interes pana in punctul in care… ai deviat. Solutia la ce? Ai sarit brusc si ai ruptul firul logic de pana atunci. Sugestia mea: urmareste mai in intimitate subiectul pe care l-ai ales.
Se presupune ca in momentul in care ne nastem,undeva pe Pamant avem si o pereche.Ne petrecem o perioada din viata cautand-o.Si la un moment dat ne oprim crezand ca am gasit-o.Ne atasam unul de celalalt si apoi intervine obisnuinta.Obisnuindu-ne cu acea persoana in viata noastra uitam care sentiment este mai puternic: cel de iubire sau pur si simplu obisnuinta in sine de a petrece timpul alaturi de acea persoana.De multe ori ajungem sa constatam ca persoana de langa noi nu este cea pe care o cautam,nu ne completeaza perfect,insa nu putem renunta la ea si nu incepem din nou cautarile tocmai datorita obisnuitei de a o avea in preajma…
Un articol incitant, cu care poti sau nu sa fii de acord, in functie de situatia in care te afli – daca rezonezi cu partenerul/partenera si te completezi perfect, atunci nu vei accepta articolul. Ba chiar imi declanseaza o parere de rau pentru cel care se complace in situatia descrisa in continut! Intr-adevar, pentru cine nu si-a descoperit „jumatatea” este foarte greu sa creada ca ea exista!
Are dreptate,relatiile nu inseamna atasament. Astept articolul urmator.
Mulțumesc pentru articol și pentru momentul în care l-ai publicat.
Nu suntem jumătăți care caută alte jumătăți.Suntem ființe întregi, cu rele și bune. Dacă o persoană consideră că a fost creeată pentru o alta o face pentru că împreună cei doi pot evolua din toate punctele de vedere.
Sunt perfect de acord cu Violeta!
Hmm…
Citeam cu interes articolul şi mi-am dat seama că pe măsură ce citeam, o tristeţe tot mai profundă punea stăpânire pe mine. Şi asta nu pentru ca m-aş fi descoperit în oglinda cuvintelor citite, ci pentru ca îmi aminteam de un fragment al regretatului Petre Ţuţea: „În Renaştere, titanii s-au umflat prin autocunoaşterea necunoaşterii. Ei nu se cunoşteau pe ei înşişi şi au crezut că s-au descoperit ca oameni”.
Oare chiar suntem croiţi toţi la fel? Mă îndoiesc!
Cred ca trebuie să mergi departe (prea departe chiar) să afirmi că „de fapt ne-am indragostit de cea/cel care suntem atunci cand suntem cu ea/el”. Dragostea de sine, culminând cu îndrăgostirea de sine nu reprezintă altceva decât o manifestare a periculoasei autosuficienţe. Chiar ne suntem nouă înşine suficienţi?
Am trecut şi eu prin trauma iubirii neîmpărtăşite. Am ieşit cu cicatrici despre care a vorbi, nu găsesc cuvinte. Dar am înţeles ca nu toate cicatricile mutilează. Unele înnobilează. Care dintre ele? Cele pe care le dobandeşti iubindu-l cu adevărat pe celalalt.
„Te iubesc, nu pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt când sunt cu tine” ( a lui Garcia Marquez) mi se pare infinit mai aproape de sufletul meu decât „Mă iubesc pentru ceea ce sunt când sunt cu tine” (S. Tămaş).
Suntem un întreg? Suntem o jumătate în căutarea celeilalte? Nu ştiu. Dar îmi place să mă gândesc la mine ca la piesa din colţ a unui puzzle, aflat într-o căutare continuă de compatibilităţi. De ce? Din dorinţa de a rezolva ecuaţia vieţii mele, de a-i căuta soluţia. Care? Încă nu am aflat, dar va promit că atunci când o aflu, voi scrie o carte.
Multa dragoste tie, Sergiule!
:) E de departe cel mai controversat articol scris de mine…si pentru voi, si pentru mine :) Asta ma bucura! …si ma face sa creez si sa recreez continuarea… :)
Foarte bine!
Important este insa sa creezi continuarea. Nu vad de ce sa recreezi. Ma gandesc ca nu vrei sa placi cuiva, ci te exprimi pe tine insuti.
Spor(t) si cum ziceam: multa dragoste!
Iti citesc de ceva vreme articolele…dar pana acum m-am abtinut de la comentarii. Totusi, de data aceasta, nu sunt de acord. Daca „ne-am indragostit de cea/cel care suntem atunci cand suntem cu ea/el”, atunci suntem multumiti cu „starea” noastra iar cicatricile si urmele nu sunt altceva decat trecutul comun al cuplului. Iar referitor la „versiunea in care ne-am transformat noi insine pentru ca suntem langa el/ea” adaug doar ca atunci cand stai foarte mult cu ratele, incepi sa faci MAC-MAC :)))
Haha :) Atunci MAC-MAC!!! :) Merci Mihaela!