Despre fapte si compasiune
Unele filme sunt adevarate izvoare de intelepciune. Tot ce nu se poate (deocamdata) recunoaste ca fiind real, in orice domeniu, este “pasat” catre filmele “artistice”. Inclusiv o mare intelepciune spirituala.
Cu totii am avut eroi in copilarie. Am fost dintotdeauna fan Superman (interpretat de Christopher Reeve). Nu m-a entuziasmat niciodata Batman. Desi vazusem cateva filme cu el, abia anul acesta, odata cu uriasul succes “The Dark Knight” am inceput sa indragesc si sa vad personajul intr-o alta lumina.
Insa nu despre Cavalerul Negru (interpretat de Christian Bale) vreau sa vorbesc acum. Ci despre prima parte din noua serie, “Batman – Inceputuri” (2005), ce a fost la TV foarte recent. In mod suprinzator, un film plin de idei spirituale practice, din care am retinut patru. Doua dintre ele le vom comenta pe scurt acum, celelalte – data viitoare.
A fi vs a face
Nu ceea ce esti in interior, ci ceea ce faci te defineste.
Se tot vorbeste mai nou despre modul corect de functionare a lucrurilor in viata: A fi – a face – a avea. Ca un exemplu: spre deosebire de ceea ce inca inteleg majoritatea oamenilor (“daca o sa am bani o sa fac o afacere si o sa fiu multumit”), relatia corecta presupune a fi in starea de multumire care va atrage catre tine (aparent din nimic) ocazia de a face o afacere de pe urma careia vei avea bani. E nevoie doar de mentinerea constanta a increderii.
Cu toate acestea, degeaba esti intr-un anume fel (bucuros, atent, amabil, grijuliu etc.) daca pierzi momentul de a actiona si a “materializa” starea ta in ceva benefic – pentru tine si ceilalti. “Rugaciunea fara fapte moarta este” (sau “Credinta fara fapte bune este in van”), se spune. Un mod popular de a transpune ideea actiunii practice care iti dovedeste starea de a fi.
Oamenii isi amintesc faptele, ceea ce ai lasat in urma. Acestea dainuiesc si te definesc in univers – ca o consecinta fireasca a starii tale interioare. Noi ne materializam starile in planul fizic intotdeauna si suntem invitati sa o facem in mod constient, alegand acele fapte care sa ne exprime adevarata esenta. Sa faci lucruri bune pentru tine, pentru oameni si pentru univers.
Compasiunea – slabiciune sau putere?
Compasiunea este o slabiciune pe care dusmanii tai nu o vor avea.
Compasiunea este, probabil, cel mai inalt nivel al experientei umane. Este o stare ce le cuprinde pe toate celelalte, asa cum albul ingemaneaza toate culorile curcubeului. A da dovada de compasiune fata de intreaga umanitate a fost privit ca apanajul unor fiinte inaltate precum Buddha sau Christos.
Cu toate acestea, compasiunea nu inseamna a fi “prost de bun”. Acel “a intoarce si obrazul celalalt” a fost interpretat atat de defectuos incat s-a ajuns uneori ca “lipsa de riposta” sa fie considerata o virtute. “Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti” s-a dovedit in atatea cazuri o realitate mult mai valabila…
Privita ca “neimplicare” sau “ajutorarea oricui”, compasiunea pare o slabiciune. Sa-l salvam dintr-o situatie grea pe cel cu care ne “luptam”? Pentru ce? Ca sa isi recapete forta de a ne combate mai cu putere? Sau sa-l lasam sa se piarda singur, scapand astfel de probleme, in mod “elegant”?
Chinezii au o vorba:
Daca cineva te agaseaza incontinuu, la inceput ignora-l. Daca el continua si mai tare, vorbeste cu el, incearca sa vezi care e problema, sa rezolvi situatia amiabil. Daca nu se poate si continua si mai tare, da-i de inteles ca esti mai puternic decat el si va avea de pierdut daca nu se opreste. Daca tot nu intelege si continua – lupta-te cu el si distruge-l definitiv – si fa din distrugerea sa un exemplu dur, astfel incat nimeni sa nu mai aiba curajul sa te deranjeze nejustificat.
Poate veti spune ca nu e vorba de compasiune. Ba da… chiar la un nivel foarte inalt. Pentru propria ta fiinta, si pentru celalalt, intr-un fel. Cu toate acestea, evitarea luptei este de dorit – sa ai nivelul la care sa poti induce compasiunea in celalalt. Dar pana acolo, e o cale lunga (si frumoasa de parcurs)!
