Si te-au plesnit la palma! Ti-au chemat parintii la scoala. Te-au acuzat de rebeliune. Sau de fapte „reprobabile”. Si ti-au spus ca neaparat trebuie sa te schimbi. Neaparat! Sa devii ca ei. Sa te pui pe treaba. Neaparat! Asta inseamna sa faci lucrurile asa cum le fac ei. Sa gandesti ca ei. Sa iubesti ca ei. Sa traiesti doar asa cum vor ei.
Stiti ce nu inteleg eu de fapt? De ce mai avem nume diferite daca majoritatea oamenilor se poarta, in esenta, aproape identic? Da, da. Comportamentele de consum sunt diferite, nu suntem la fel. Stiu povestea. Numai ca faptele arata altceva. Arata ca nu suntem in stare sa gandim cu propria noastra minte. Arata ca suntem mai slabi din punct de vedere psihic decat vrem sa recunoastem.
Incepe inca din scoala
Atunci dam drumul nuvelei in care ii invidiem pe altii. In care am vrea sa fim ca ei. Exact asa cum sunt ei! Sa avem popularitatea lor, sa avem “statutul” lor. Sa avem banii lor. Sau culoarea ochilor. Inca de atunci copiii isi cultiva in propriul subconstient senzatia de inferioritate. Li se pare ca lumea e prea mare pentru a o putea cuceri.
Cand eram mai mici, eu si fratele meu Claudiu ne temeam de un tip care era considerat cel mai tare la “bataie” la noi in cartier, in Focsani. :) La cativa ani distanta de la acele momente ne venea sa radem de cine ne temeam atunci. Asta ni se intampla tuturor. Proiectam asupra altora imagini de stejari falnici, iar a noastra de executanti docili.
Si de ce oamenii ar considera ca e bine sa faca altfel? De ce? Atat timp cat sunt considerati dubiosi, ori in care nu se poate avea incredere, in cazul adoptarii comportamentului lor firesc?
Eu nu cred ca avem nevoie de a pune etichete. Nu cred ca daca citesc Gazeta Sporturilor sunt mai putin dezvoltat din punct de vedere intelectual decat esti tu, cel care ma critici. Nu cred ca daca merg pe stadioane, la meciurile de fotbal, inseamna ca citesc mai putine carti decat tine.
Nu cred ca tu ai ceva cu adevarat in plus fata de mine. Poate doar esti mai increzut, mai sigur ca nu poti rata (desi e clar ca poti!) si ti-ai fortat destinul pana in punctul in care inertia a inceput sa iti devina aliat de nadejde. Pentru asta meriti felicitari, desigur. Dar nu si eterne plecaciuni. Nu si cedarea meciului inca dinainte ca acesta sa inceapa. Poate ca esti tare. Dar stai sa ma vezi pe mine! Va veni ziua in care singur vei regreta ca m-ai desconsiderat, ca te-ai indoit de mine si mi-ai intors spatele atunci cand aveam nevoie de sprijin.
Daca te regasesti in aceste randuri, daca vrei sa iti demonstrezi tie in primul rand ca poti trai viata ta si nu pe a altora, atunci ai in mine un aliat.
Ce vei face cu eul tau salbatic, dar atat de pretios?
– Mary Oliver
You’ll Never Walk Alone – Liverpool
Nu vezi filmuletul direct pe email sau in reader?
Click aici: Un eu salbatic
26 de răspunsuri
Si daca tu,Ovidiu, vei continua sa scrii la fel de motivant cum ai facut-o pana acum, ai si tu un aliat in mine! E mult e,e putin ramane la aprecierea ta.
Cum sa fie putin, Elena? :)
Ma bucur sa aflu asta :) .
Asa, chief, „bate-i ” sa le sara fulgii…
Inertia ne omoara…dar, vorba ta, vine ziua cand multi regreta ca nu te-au luat in serios…
Marius, in ciuda fizicului meu, eu nu sunt violent :D :) .
Inertia e invatata in scoli, acasa si pe strada. Chiar si in autobuz o simtim prezenta in viata noastra.
Dap, stiu clar ca mereu vine o asemenea zi. Si asta ma motiveaza fantastic!
Buna Ovidiu,
Important e sa crezi in tine, fiecare suntem unici si avem ceva deosebit de oferit.
Mi s-a spus de multe ori: tu nu o sa ajungi niciodata intr-o functie de conducere si am ajuns, tu nu o sa reusesti niciodata sa ai afacerea ta, ei o am. E vorba de o stimulare negativa care te ambitioneaza. Adica EU sa nu pot?! Insa pe unii aceasta stimulare negativa ii poate demotiva, depinde de increderea pe care fiecare o are in propria persoana.
Oricum Ovidiu m-ai ambitionat. Multumesc!
Frumos spus … Ai dreptate in ceea ce spui, dar pana la un punct … depinde de pozitia in care te afli fata de viata … e motivant, dar si dezarmant … ce te faci atunci cand nu exista doar EU, ci NOI (de ex. copiii tai). E usor sa te motivezi cand nu esti decat TU: iti trebuie vointa si rabdare si … decizie: de azi sunt EU si numai EU si plec in lume la intalnirea cu DESTINUL. Insa, cand sunt si EI … nu prea mai poti pleca in lume … O sa zici ca totul e chestie de „cadrare” … posibil … dar cati dintre voi sunte-ti la pamant, aveti copii si TREBUIE sa va ridicati … cati … Nu socotim cazul in care ai REUSIT si dupa aia ai facut copiii … ca sa reusesti trebuie sa dai 90% din timpul tau „taxa” … daca fac asta cum impart eu 10% cu MINE, SOTIA si COPIII?
Multumesc,Ovidiu! Si felicitari pentru articol! :) :D
Draga Valentin, cat poate fi de realist postul tau si sunt tare curioasa ce feed-back vei avea; de multe ori imi pun si eu aceleasi intrebari, doar ca la mine sunt numa’ din perspectiva „ce-ar fi daca”; deocamdata ma bucur de tot ce am din tot sufletul, imi place tare mult ceea ce fac, dar stiu ca ma slefuiesc pentru mai tarziu, pentru un job cu responsabilitati, pentru o pozitie de succes, pentru ca asta imi doresc; pe de alta parte imi doresc si-o familie si nu chiar oricum, ci imi doresc o familie mare, cu multi copii…Sunt tare curioasa cum se vor impaca mai tarziu idealurile mele, pentru ca le poti avea pe toate, si familie si cariera, sunt convinsa de asta! Exista formule magice pentru asta? Poate doar ca trebuie sa luptati impreuna, ca o echipa si vor fi toate mai frumoase…In loc sa gandesti „Eu plec in lume la intanirea cu Destinul” vei zice „Noi plecam in lume la intalnirea cu destinul” si va sustineti reciproc. Abia astept sa vad si alte feed-back-uri.
N-am zis nimic de articol? Asta pentru ca e super si sunt convinsa ca fiecare ne-am recunoscut in mentalitatea mioritica de „crescut la umbra lui x sau y”-calitati pe care le aveam si noi de altfel din belsug, doar ca n-aveam curajul sa ne apreciem valoarea…
Delia, iti multumesc mult! :)
Da, si mie mi s-a spus asa de multe ori. „Binevoitorii” sunt cam la orice colt. Viata e insa mai complexa decat niste barfe sau previziuni pesimiste.
Valentin, te inteleg.
Aici m-ai prins. Trebuie sa am un minim de bun simt si sa recunosc faptul ca nu imi pot exprima o opinie in legatura cu situatia descrisa de tine, atat timp cat nu sunt insurat si inca nu am copii.
Da, asa e. In cazul asta lucrurile se complica. Sunt singur insa ca exista o solutie si pentru asta, doar ca nu sunt eu in masura sa o ofer.
Aceasta e varianta optimista totusi a subiectului abordat de mine in articol. Gandeste-te ce s-ar intampla daca ar trebui sa iti imparti timpul cu sefi aroganti sau personaje de genul asta. Asta te va ajuta sa gandesti altfel in relatia cu familia.
Iti multumesc mult pentru comentariu.
Gabi, felicitari si tie pentru tot ceea ce faci! :) Meriti :) .
Corect, Roxana.
Poti avea ceea ce ti-ai propus. Pentru asta trebuie sa fiti mai mult decat o echipa. Trebuie sa fiti o familie. Si nu doar in acte.
Asta e esenta oricarei comunitati care a reusit.
Frumoase planuri de viitor ai :P .
Multumesc Roxana. Ideea a ceea ce-am vrut sa spun e ca Ovidiu are foarte mare dreptate, dar lucru valabil doar pentru cei tineri (eu am 40 de ani) … si e pacat sa nu le urmeze sfatul. Toti suntem doar sclavii propriilor noastre temeri, iar cele mai multe „bariere” le ai in copilarie (ceea ce zicea si Ovidiu) sau dupa varsta a doua. Pentru cei ca mine, solutia este un pic diferita. Ziceai ca ar trebui ca „NOI SA plecam in lume la intalnirea cu destinul”. Nu-i chiar valabil, sau poate ca e un pic prea romantica perceptia … Nu-ti mai apartii in totalitate (si pot explica pentru cine intereseaza). Eu am un salariu bunicel si niste copii minunati … dar imi doresc mult mai mult. Eu am pornit de jos … familie saraca, lucrat la taiat lemne prin padure, etc. Acum lucrez in media si nu e rau … La 25 de ani eram managerul unei firme tot din media cu 50 de angajati si am dus-o pe oaresce culmi … Dar, ceea ce vreau sa zic este ca exista o SOARTA care te avantajeaza sau nu … Am fost mereu un tip pozitiv, dar au existat situatii in care orice as fi facut nu a fost sa fie, cum si viceversa, fara sa fac nimic, au iesit toate mai bine decat speram. Sfatul meu catre voi este: DACA SUNTETI TINERI, CREDETI IN CEEA CE ZICEA OVIDIU, SI ACTIONATI FARA INTARZIERE … timpul trece, viata trece si s-ar putea ca peste cativa ani sa credeti ca e deja prea tarziu … E mult mai usor cand mergi din aproape in aproape spre obiectiv, decat atunci cand faci pauze … In viata nu e loc pentru pauze (ma refer strict la obiectivul urmarit). Va doresc tuturor, REALIZARI MARETE PE MASURA ASPIRATIILOR!
Ai dreptate, Valentin.
Esti tanar, mai ai cel putin 60 ani de trait in aceasta lume :) .
Corect! Important este doar ceea ce e important. In orice situatie exista atat esec, cat si castig … totul depinde de cat de tare iti doresti sa privesti numai o anumita parte: cand pierzi, ai sansa unui nou inceput, cand castigi nu te mai gandesti la cat ai pierdut pentru acel castig … viata nu-i simpla, dar cel mai important e sa ai intelepciunea de a o trai… Si orice fel de traire este minunata!
Exceptional, Ovi! Eul salbatic din mine e mai liber ca niciodata in acest inceput de an, poate de asta m-am si regasit foarte bine in articolul tau :) Foarte tonic scris si foarte foarte real, ar trebui citit de cat mai multi oameni :)
Eul salbatic din mine vrea sa-si ia brevetul de pilot, ca doar sa conduc masini nu-mi ajunge (imi place al naibii), „the wild me” vrea sa zboare ! hihihi Toti care ma aud spunand asta fac niste ochi mari, oh si asta nu-i nimic, mai am si alte idei nazdravane… Ce vieti comode, inerte, stagnante, limitate traiesc oamenii…iar limitele lor sunt doar imaginare…daca doar ar indrazni sa gandeasca si sa actioneze out of the box…
Sarut mana pentru laude, Vero! :P
Astept poze cu tine la pupitrul de comanda al unui avion, elicopter sau nava zburatoare :) .
Cred ca eul salbatic exista in fiecare dintre noi. Lanturile si zidurile „rigorilor” sociale ne-au adus aici, intr-o stare de teama absurda si care ne conduce spre un drum infundat.
Buna la toti!
Atata timp cat vor exista armate si firme cu subordonati va trebui sa luptam din greu, foarte din greu impotriva acestei obedientze radiante… Scolile, bisericile, abatoarele…
Gataaaa!!! Nu am spus absolut nimic!!! :)
(Aaaaa… si societatile secrete… ati vazut ce ierarhie riguroasa e pe acolo??!!)
Batranii spun ca tineretul nu mai are frica de nimic… tzi!tzi!tzi!!! Pai tocmai asta e buna, poate voi, cu lipsa voastra de frica, daca nu veti fi ahtiati de bani, de puterea cea veche… veti PUTEA schimba multe!
P.S. Vero, daca as avea 25 de ani nu as rata aruncarea cu o coarda elastica!!! :) oricum ma bucur ca nu am ascultat de parinti, ca am cotonogit un derbedeu si ca nu a scapat nici un copac din mahalaua Pieptanarilor neluat cu asalt de mine!! Strasnica viata!!
:) … Sunt tanar, Doamna, tanar…
Vezi, Ovidiu, ce ai starnit cu subiectul asta? Care e desprins tot din pomul numit Libertate.
Te-a prins capcana in care am cazut si eu, acum ceva ani… aceea cu „tanarul” din acte. Cu ce spunea Valentin despre impartirea cuiva, ca om de familie cu cei din jurul sau. Candva, credeam si eu ca Valentin, si ma gandema ce avantaj au cei nascuti dupa ’80, adica cu vreo 15 ani mai tineri ca mine… si fara familie si responsabilitatile acesteia.
Perfect normal punct de vedere, doar ca… doar un timp.
Acum, insa, ca si Vero (grazie!), ma ocup cu zburatul, depasind surfingul, desi n-am carnet (nu de frica, ci de … Bucuresti-cu-traficul-lui-cu-tot).
Ce povesteste Ovidiu aici e legat din nou de perceptie, de felul in care vedem viata si pe noi in ea.
Avand si eu peste 40, am in jur prietene si prieteni de varste diferite si destui cam ca mine.
Pe unii i-am insotit sau ii insotesc un pic, ca tovaras de drum, si le stiu povestile.
Ca au sau nu copii, nefericirile legate de cum li se fura timpul si viata sunt cam tot acolo. Cu unele nuante mai tragice, pe la unii.
Decizia schimbarii pare mai usoara pentru cei care, ca si mine, ca Ovidiu, ca altii, nu au „agatati” de ei membrii familiei. Dar e doar chestie de perceptie, de perspectiva.
Mai mult era sa-mi moara o prietena care nu ara „agatari” de ea, decat una care a facut diabet „pe fond de stres” dat de viata de familie (timp avea, ca e bugetara, dar…nu avea altceva.)
Ca sa nu lungesc povestea, desi tema e vasta, pe cat de lunga pe atat de … adanca, iata o istorioara care ilustreaza ce as vrea sa spun:
Acum ceva ani invatam spaniola din telenovele, si exista pe un TV Romantica o serie de filme scurte, numita „Vivir asi” („A trai asa”). Povesti de viata, cu fantastice teme si lectii de trait curat, normal, liber, in contexte ce pareau destinate pierderii, distrugerii, abandonului.
O poveste care m-a topit este a unei bunicute, care se trezeste vaduva, ii moare sotul subit.
Bunicuta face depresie si intr-o zi cade pe strada. Fata ei, casatorita si cu o fetita de vreo 12-14 ani, hotaraste impreuna cu sotul sa o ia acasa la ei „sa aiba grija de mama”. Buuun! Vand ei casa bunicii, o iau la ei si… ai zici ca happy end.
Dar… aici e aici! Bunica nu are loc in acea familie. Intre fiica ei si invitatele acesteiea, e stangace si nu are ce discuta, nu se potriveste cu „chestiile” conversatiei doamnelor. Intre fetele de varsta nepoatei, nici atat… Incet-incet, se ofileste. Pana la urma, cere sa i se cumpere o garsoniera, care sa fie a ei, sa nu se simta „in plus” si sa aiba si intimitate.
Ok, primeste casuta si … ati zice iar „happy-end”. Da’ de unde! Fata o viziteaza la o saptamana, aduce exact merele pe care ea nu le place. Cand e 8 martie, ziua mamei, fata e la soacra, cu sotul si nepoata, caci „si soacra e mama, nu?”. In cele din urma, reproseaza fetei ca nu e vizitata, ca e singura… Fata izbucneste, si-i arata ca face tot ce poate, ca fuge intre servici si casa sa-si vada mama, dar nu se poate imparti mai mult…
Batrana (e destul de tanara actrita, e o bunica frumoasa de tot) plange in casuta ei pustie. Si asa o gaseste o prietena de aceeasi varsta. Aici e toata scena cheie:
Prietena o intreaba de ce plange. Bunicuta spune tot oful. Prietena ii face atunci „desenul”:
– Plangi pentru ca esti singura, da? ca nu te viziteaza fiica ta?
-Da. Imi vine sa mor. De cand a murit sotul meu, imi vine sa mor.
-Daca e asa, de ce nu ai murit cand a murit el?
-Pai… mai am o fata, o nepoata… Cand era el, era bine…
-Aha. Spune-mi, ce faceai tu cand traia sotul si fata era mica? Cum traiai atunci?
-Pai, ma trezeam, faceam mancare pentru ei, la micul dejun, ii pregateam de servici, de scoala, si pe urma ingrijeam de casa (Aha, era casnica! Bine ca nu muncea 12-14 ore pe zi… comment-ul meu…)Cand veneau acasa, pregateam cina, povesteam impreuna, poate mergeam undeva.
-Aha! Deci tu ai fost in viata ta sotie si mama. Dar tu, ca femeie, tu ca tine, ai fost?
-????
-Cand a murit sotul, ai iesit din rolul de femeie. Cand a plecat fata la casa ei si are viata ei de sotie si mama, la randul ei, tu ai iesit din rolul de mama. Cu ce ai ramas? (offf… moor ca nu pot sa fac bolduiri… :( ) Tu unde ai fost? unde esti?
Bunicuta in fine, a priceput. Povestea se continua cu felul in care isi descopera bucuriile, se reconstruieste ca „eu”-l de care vorbea Ovidiu.
Si inca o subliniere a prietenei din filmulet: Rolul social de mama se incheie, cand copilul porneste pe drumul sau, isi face propriul cuib. Dragostea de mama, legatura cu copiii, e pe toata viata. Dar nu e firesc sa cerem altora, chiar copiilor nostri mai ales, sa traiasca viata in locul nostru.
Omul pierdut in roluri, fara a se gasi pe sine si a isi cultiva ceea il hraneste, poate pierde oricand rolurile pe care le joaca in familie sau oriunde in societate. Oricand pot disparea „ceilalti”, fie prin pierdere fizica, prin despartire, concediere, etc.
E firesc sa ne dedicam timp si energie impartasirii, punerii in comun a vietii noatre, a universului nostru, cu cei dragi, cu familia. Dar cand ne asiguram in primul rand intregimea noastra. Ca sa punem ASTA in comun.
Nu e firesc sa ne pierdem pe noi insine, crezand ca daca nu facem schimbarea si ramanem intr-un mediu/context care ne sufoca vom fi de folos celor dragi, asa, sufocati. Ce le oferim? Ce punem in comun? Ce impartasim?
Prietena mea cea cu diabetul era sa se piarda pe sine de tot, intrase in coma. Ce ar mai fi pus acolo, in acel „in comun”? (poate doar trupul ei fara viata… brrrr!)
Se poate pastra … nu stiu daca echilibrul, e destul de dificil sa stabileti unde este el „fixat”, dar o „zona” cat mai apropiata de el, astfel incat sa traiesti prin a aduce ce e mai bun in viata ta catre cei din jur. Se poate gasi modul pesronal de a aduce calitate timpului pe care il traim asfel incat sa fim plini, nu secatuiti.
De aceea ce spune Ovidiu, descoperirea si pastrarea autenticitatii, a ceea ce simti tu ca te defineste (aici e un drum de o viata…caci asta se tot schimba), ca te hraneste, e esentiala. Luptand pentru tine aduci in casa ta pe cel care e hranit, puternic, viu, nu pe cel ce cere adapost mereu ca mereu il ploua. E vital sa ne reconstruim fiinta pornind de la autenticitate ca punctul de sprijin. Din acest punct pornim oriunde, caci avem deja Incredere si Putere. Si un infinit de carari. Pentru asta avem de facut incursiunile in noi insine, pentru a sterge, arunca, taia ce nu e „al nostru” ca sa lasam loc vitei puternice din noi ca creasca, sprijinita de forta descoperirii a Cine suntem. Si cand incepem sa descoperim, nimic nu ne mai tine pe loc in a ne oferi noua, in primul rand, ce e mai bun, pentru ca din acest ce e mai bun revarsam la randul nostru altora. In mod firesc, caci dam pe dinafara! Chiar daca ia ceva timp pentru a ajunge aici, meritam noi insine sa trecem asta la categoria „Posibil”.
Si de la Mihai (Punctulzero) stiu si mai clar, mai apasat, ca ORICE ESTE POSIBIL!
Mmmm…. chiar… pe unde o fi Mihai acum? :)
Cristiana, tinerii au multe temeri. Ca orice om. E doar o problema de perceptie aici. Nu cred ca varsta ne impiedica sa gandim si sa actionam intr-un anume fel. Ci barierele mentale proprii.
Ma bucur pentru tine si pentru cei care te cunosc :P .
Fara prea multe comentarii, impartasesc cu voi un filmulet:
http://www.youtube.com/watch?v=Cbk980jV7Ao
Remember: YOU ARE GREAT! :)
Mikka, superb comentariu! :)
Asteptam noi vesti de la Mihai pe blogul sau. Probabil ca nu ii e usor sa scrie prea des.
Ai mare dreptate in tot ce sustii. Fiecare om trebuie sa isi traiasca propria viata si sa nu incerce in mod ridicol sa le impuna altora gandurile si trairile sale.
Delia, multumim :) .
CE tareee:X:X
O doamne..:-)
Eu am plecat de la sistemul normal de invatamant..care e prost din start.Acum is in liceul Waldorf si e Absolut! Are tot ce trebuie sistemul asta nemtesc.Pune foarte mult accent pe dezvoltarea personala iar profesorii sunt oameni foarte speciali:X
Eh..oricum..
Domnule Ovidiu.:)..articolele sunt bestiale:)
Exthauhelmet, iti multumesc.
Bafta in Germania! :)