Azi dimineata am aflat o stire trista: a murit Mark. Pentru cine nu stie, Mark este, sau mai bine zis era, delfinul de la delfinariul din Constanta. Pentru ca Mark avea 32 de ani el a fost mascota copilariei multora dintre noi. Cred ca oricine a fost in viata lui, macar o data, la delfinariu. Acum Mark nu mai e.
Poate ca n-as fi fost impresionat foarte mult daca ar fi fost vorba doar de un spectacol pe care sa-l fi vazut cu multi ani in urma, copil fiind. Absolut intamplator insa, l-am revazut pe Mark intr-unul din ultimele sale spectacole, cu doar cateva saptamani in urma.
M-am amuzat de trucurile sale, am ras cand l-am vazut jucandu-se cu mingea si am aplaudat calduros cand l-am vazut sarind peste obstacole. Am retrait pentru cateva zeci de minute bucuria copilariei – nici nu puteam altfel, langa mine fiind nenumarati pustani de cativa ani care tipau si sareau de bucurie la fiecare trecere a lui Mark prin dreptul nostru.
Am facut un filmuletz cu telefonul mobil si l-am postat aici.
Motu’ Pitis e un alt nume de care de leaga multe amintiri frumoase. Am fost sa-l vad cu „Pasarea Colibri” de 4-5 ori. Am lacrimat un pic cand am aflat ca nu mai e printre noi. Tin minte, eram in masina, langa Gradina Icoanei si am aflat la radio, la stiri. In Piata Lahovari aveam ochii inecati in lacrimi si a trebuit sa trag pe dreapta cateva minute.
Pe Vali Sterian l-am vazut in concert la teatrul Ion Creanga in 1985. Aveam doar 13 ani si era primul meu concert rock la care ma duceam. Am fost impreuna cu verisoara mea mai mare. De atunci m-am indragostit de rock-ul acela romantic. Dupa revolutie nu am mai apucat insa sa-l vad in concert (cele cateva aparitii ale sale in Piata Universitatii in 1990 nu le pun in calcul). Acum mai am cateva CD-uri si un disc de vinil „Vali Sterian si Compania de sunet”.
Cand Cristi Minculescu s-a operat, mi-a fost putin teama. Ultima oara am fost la un concert cu Iris prin 2001 si ma gandeam ca nu o sa-l mai vad niciodata pe scena. Acum astept sa reinceapa sa concerteze.
Pe Michael Jackson l-am ratat sa-l vad live intr-un spectacol. Nici in 1992, nici in 1996 nu m-am dus sa-l vad. Acum regret. Pentru ca stiu ca nu o sa mai am niciodata sansa sa-l vad decat in videoclipuri.
Anul trecut am trecut printr-o incercare foarte dura de natura medicala. Exista o sansa reala ca azi sa nu mai fac umbra pamantului. Din fericire lucrurile au mers bine si acum scriu bine-mersi. Dar in acea perioada am incercat sa fac un bilant al vietii mele si erau multe lucruri pe care le-as fi facut altfel sau, pur si simplu, lucruri de care imi dadeam seama ca mi-ar fi facut placere sa le fac pur si simplu pana la sfarsitul vietii.
Ma simteam aiurea gandindu-ma la cate lucruri importante as fi lasat neterminate, sau chiar neincepute, pentru ca imi umplusem viata cu prostii si luasem sanatatea ca pe un bun garantat.
O sa ma duc in august la Madona. Am decis ca nu o sa mai las sa treaca pe langa mine lucruri care au o insemnatate pe care nu o poti niciodata masura, dar care de fapt inseamna amintiri care definesc viata.
Pentru ca nu poti sa stii niciodata cand se termina. Nu e vorba numai de tine, dar si de „ei” – toti cei din jurul tau care fac viata sa merite traita. Fie ca e vorba de parinti, fie ca e vorba de Michael Jackson sau de Mark.
2 răspunsuri
Foarte frumos articolul! Ce bine ca se scrie si asa despre acesti eroi! Felicitari!
Frumos si trist articolul tau. Eu sunt din Constanta si il iubeam pe Mark. Si il iubeam mult de tot si pe Michael, care a fost modelul meu ca si artist. E pacat ca fiinte atat de frumoase ca Michael si Mark au trebuit sa fie exploatate de oameni fara scrupule…pentru propriul interes financiar. Dar asta e lumea in care traim.
Dar e important sa incercam sa schimbam lucrurile in mai bine si mai ales, sa nu lasam viata sa treaca pe langa noi.
Eu la Madonna nu ma duc, pur si simplu pentru ca mesajul ei (atat prin atitudine cat si prin muzica ei) de o vulgaritate excesiva imi provoaca greata. Ce contrast fata de Michael… :( Mediocritate versus genialitate…