In multe momente ale propriei existente, oamenii spun expresii de genul: “nu mai pot, nu mai am energie sa merg mai departe”. Desi poporul roman a fost inzestrat cu multe proverbe paguboase, exista si unul neplacut de real: “sa nu-i dea Dumnezeu omului cate poate duce”.
Adica mai mereu se poate si mai rau. Dar si mai bine! In copilarie erau bancuri cu Bula care sarea 99 de garduri si pentru ca “nu mai putea” sari inca unul a hotarat sa o ia inapoi. :)
Intotdeauna m-au fascinat intrebarile celor mici: ”cum adica nu se poate?” . Auzeam zi de zi la scoala “sfaturi” de genul: “nu e bine”, “nu e frumos” sau “n-ai voie”. Aproape ca ajunsesem sa cred ca lumea e un mare tarc de oi.
Si asta e cel mai mare delict al unei societati. Sa introduca limite acolo unde infinitul ar trebui sa domneasca. Acolo unde imaginatia ar trebui sa aiba drept legal de monopol. Ne intrebam apoi de ce avem probleme in relatii? De ce avem impresia ca meritam sa fim iubiti doar daca facem lucrurile care se asteapta de la noi?
De la tigla la creion
Practicantii de arte martiale culeg aplauzele unor sali pline de spectatori atunci cand sparg cate 5 tigle odata. Nu sunt neaparat cei mai voinici oameni din lume, sau oricum, nu toti dintre ei. Nu sunt neaparat mai destepti decat altii. Nici cu mai multi bani. Nu au avut mai mult noroc in viata si nu au avut un destin care sa ii fereasca de napaste. Sunt doar oameni care au inteles ca e mai bine sa transpiri la antrenamente pentru a putea fi cineva atunci cand toate blitzurile sunt pe tine.
Ai un vis si trebuie sa il protejezi. Chiar si de momentele in care tu insuti/insati il ataci. Mai ales atunci. Pentru ca nimeni, dar absolut nimeni nu are dreptul sa iti spuna ce esti si ce nu esti in stare sa faci. Nici macar tu! Exista o portiune de divin in fiecare dintre noi. Acolo palpaie usor dorinta de a face ceva ce nu s-a mai facut. Si de a lasa in urma ta o dara in memoria celor care te-au intalnit.
In trainingurile de vanzari si nu numai exista un exercitiu cu scopuri precise: depasirea barierelor mentale si atingerea obiectivelor. Mai precis, trebuie sa rupi in bucati un creion cu ajutorul unui deget. Atat. Il spargi, il lasi intins pe jos si apoi pleci acasa! Asta trebuie sa faci de fapt si in realitate. Sa invingi un creion.
4 răspunsuri
Multumesc, Ovidiu!
Articolul tau – foarte bine scris, concis, clar, stralucitor, cristal… Pica foarte bine, exact cand ma tot invartesc in jurul unui creion pe care pana la urma va trebui sa-l rup… Fiindca asta si vreau. In ciuda atator „nu e bine”, „e nebunie”, „ce o sa fie dupa”…
Acele limite…. „Si asta e cel mai mare delict al unei societati. Sa introduca limite acolo unde infinitul ar trebui sa domneasca. ”
Atat de bine patrunse, „pana la celule”, incat nu ne dam seama cand au intrat, cand le-am primit in noi si ce ne-am facut noi, noua insine…
Si totusi… Cu o mare sansa, una uluitoare, infinitul din noi se deschide si isi rupe limitele. Aia, ruperea aia, cel mai tare rupt de creion…
„Exista o portiune de divin in fiecare dintre noi. Acolo palpaie usor dorinta de a face ceva ce nu s-a mai facut. Si de a lasa in urma ta o dara in memoria celor care te-au intalnit.”
Poate ca nu neaparat pentru memoria altora, desi si asta e o motivatie, dar mai ales pentru acea „portiune de divin”, de forma si marimea infinitului, la un moment dat isi cere liber propriul respir.
Da, Ovidiu draga, in aceste zile ma invartesc in jurul propriului creion, cautand cum sa-l apuc si sa-l rup. Oricum, el, creionul, stie ca nu are scapare. Si-a trait traiul. Ieri, niste oameni foarte dragi incercau sa-mi deseneze imposibilul. Nu am mai stat sa ascult. Tine-mi pumnii, o sa trosneasca tare, da’ tot o sa-l rup, creionul…
Multzam mult de tot, a picat exact la timp articolul tau, ca un semn clar ca Acum e doar Acum si gata!
Mikka, sunt convins ca vei reusi. De fapt, ai reusit inca din momentul in care ai constientizat ce vei face :) .
:)) O sa tinem si un curs pt spart creioane.
Excelent articol, iar finalul e absolut inspirat. Multumesc!