Responsabilitatea – drept sau obligatie?
Sunt multe definitii pentru responsabilitate – insa ce vreau sa dezbat are legatura cu ideea de “cineva care sa aiba, intr-un fel, grija de unele din nevoile noastre”.
Suntem obisnuiti cu asta. Parintii, profesorii, guvernul, compania – ne asteptam de la ei sa fie “responsabili” de noi, intr-un fel. E o imagine care s-a perpetuat in civilizatia noastra de mii de ani, transformandu-i pe unii in “provideri” si pe altii in “receiveri” indreptatiti.
Dar cat e drept si cat e obligatie de a primi ceva?
Ar putea fi un drept in sensul in care, oferind ceva la schimb (afectiunea, respectul, banii, munca noastra), parintii, profesorii, guvernul si compania ne recompenseaza printr-o forma de responsabilitate. Ne acopera anumite nevoi – insa nu au obligatii exagerate.
De exemplu, un profesor are obligatia de a preda o materie conform unei programe, insa responsabilitatea de a invata, intelege si aplica practic acele cunostinte ii revine elevului. Nu e obligatia profesorului sa-l faca “destept” (si veti gasi ceva foarte interesant despre asta aici).
La fel, o companie te plateste pentru munca prestata conform unor criterii de salarizare, dar nu este obligata sa te faca sa te si imbogatesti. Asta e strict responsabilitatea ta (nu furand din companie, cum se mai intampla, ci invatand sa-ti castigi independenta financiara in afara ei).
Responsabilitatea sociala – beneficiu sau capcana?
Vorbind de companii, de cativa ani a aparut si la noi ideea responsabilitatii corporatiste. Firmele investesc un anumit buget pentru dezvoltarea unor proiecte sociale, preluand de buna voie o parte din responsabilitatea guvernului. O idee salutara si nobila, indiferent de motivele care stau in spatele acestor actiuni.
Poate ca ele simt, in mod sincer, ca trebuie sa contribuie la binele societatii in cadrul caruia isi desfasoara activitatea. Poate fac asta din “vinovatie”. Sau poate doar dintr-un simplu interes meschin de “a da bine” in ochii populatiei. Motivul e mai putin important, atata vreme cat cineva beneficiaza.
La un anumit nivel insa, oricat de mare ar fi contributia, ea ramane o capcana. Intrucat se adreseaza doar nivelului material, fizic. Ii dai omului peste incontinuu, cand de fapt mai inteligent ar fi, asa cum stim cu totii, sa-l inveti sa pescuiasca.
O companie inteligenta ar urca mai sus. Nu ar renunta definitiv la astfel de programe, bineinteles, e nevoie intotdeauna de asa ceva. Insa ar da un semnal de “pionierat” societatii prin accentul pus pe o alta componenta, mult mai importanta. Una care se adreseaza mintii, emotiilor, spiritului uman.
Responsabilitatea umana
Un program de resposabilitate umana e ceva ce inca nu exista in vreo companie din Romania. Includerea propriilor angajati in responsabilitatea sociala, prin motivarea lor sa se cunoasca, sa evolueze ca fiinte umane. Si din aceasta pozitie, ei sa-si aduca propria contributie atat la locul de munca, dar si in familie sau comunitate, raspandind o alta viziune asupra vietii.
Ar fi, probabil, cea mai puternica modalitate de motivare non-financiara existenta. Am vorbit deja despre asta si niveluri inalte de sanatate, dezvoltare personala, spirit ecologic, asistenta sociala, cunoastere a lumii reale. Si, pentru cei cu viziune deosebita, chiar si un loc special unde toate acestea sa fie deprinse si apoi transmise catre altii.
Notiunea de responsabilitate ar fi inteleasa, in acest caz, nici ca drept “firesc”, nici ca obligatie “exagerata”. Ci precum un act natural, de aliniere la cursul vietii, ale carui taine sunt redescoperite in aceste vremuri de trezire a constiintei.
Poate managerii au senzatia ca investitia in toate acestea ar fi prea mare, mai ales ca acum e criza – scuza perfecta pentru a te ocupa de alte “prioritati”. Insa costul ignorantei lor va fi catastrofal si s-ar putea sa vada asta in maxim 5 ani… Si nu, nimic din toate acestea (nici ce ne aduce viitorul, nici masurile ce pot fi luate) nu sunt utopii. Doar constientizare.
Nevoia fizica de hrana, apa, adapost, haine si bunuri elementare ar putea fi implinita cu usurinta in cazul tuturor oamenilor de pe planeta daca n-ar exista dezechilibrul resurselor creat de nevoia nesabuita si rapace de mai mult, lacomia egoului.
Aceasta isi gaseste expresia colectiva in structurile economice ale acestei lumi, ca de pilda uriasele corporatii, entitati egocentrice aflate in competitie pentru a avea mai mult. Telul lor unic si orb este profitul pe care-l urmaresc absolut fara mila. Natura, animalele, oamenii, nici chiar proprii lor angajati nu mai sunt altceva decat cifre in cadrul bilantului, obiecte fara viata destinate a fi utilizate, apoi aruncate.
– Eckhart Tolle – Un pamant nou
„Cifre in cadrul bilantului” sau „resurse logistice”, cum le-am spus eu. Acesta e principalul obstacol: incapacitatea de a percepe simplul adevar ca dincolo de etichete, suntem cu totii fiinte umane.
Cand va exista, la modul practic, aceasta responsabilitate umana? Depinde de cat de “luminati la minte si suflet” vor fi liderii. Insa, dupa cum am mai spus, nu trebuie sa asteptam prea mult de la ei. Ci sa observam tendintele exterioare si interioare ale vremurilor deosebite la care suntem martori si sa ne adaptam lor.
