Am fost cu putin timp in urma la o zi de nastere la care nu cunosteam foarte multa lume. Asa ca inevitabil am ajuns sa vorbesc cu oameni pe care nu-i stiam dinainte.
Am crezut ca am fost norocoasa sa cunosc oameni meseriasi, care povesteau intamplari extraordinare pe care le-au trait, locuri minunate pe care le-au vizitat, carti pe care le-au citit. Oameni din aceea pe care ii asculti cu fascinatie, pana cand… Pana cand au atins un subiect in care si tu ai cunostinte, o carte pe care si tu ai citit-o si simti ca acesta e momentul in care poti contribui si tu la discutie.
Si incerci sa spui doua cuvinte si esti intrerupt. Si pe parcurs se mai ivesc diverse momente din acestea si de fiecare data nu esti lasat sa continui. Si atunci intelegi ca tu nu contezi in ecuatie, ca acestor oameni le place sa se auda vorbind si e important sa gaseasca pe cineva dornic sa ii asculte. Indiferent pe cine. Ei se simt bine cu ei insisi, sunt suficienti lor insisi, nu au nevoie de nimeni altcineva.
Ascultarea
Pot sa ii admir pe acesti oameni. Sa ii respect pentru tot ce au trait. Asa cum admir o opera de arta sau respect munca unui artist pe care nu l-am cunoscut niciodata. Experienta m-a invatat ca nu pot „construi” niciodata poduri impreuna cu acest gen de oameni. Pentru ca asta ar presupune sa-l vezi pe celalalt, sa-l asculti, mai mult decat atat chiar sa-l auzi, sa interactionezi.
Avem o singura gura si doua urechi. Se prea poate ca cine ne-a creat sa fi stiut cate ceva despre importanta ascultarii… Sa uitam ce ne spun conferintele, cursurile in care sunt apreciati cei cei care vorbesc cat mai mult, care au curajul sa-si sustina ideile, fara a se lua in calcul faptul ca acest lucru este posibil deoarece cei care tac le acorda spatiu si timp ca sa faca acest lucru.
Sa realizam ca poate nu invatam nimic nou de la celalalt daca ii ascultam ideile, dar cu siguranta ne va aprecia mai mult pe noi in viitor pentru ca l-am facut sa se simta luat in considerare. Sa incetam sa tratam oamenii ca o oglinda cu care vorbim dimineata. Sa-i vedem umani cu dorinte si nevoi proprii. Sa incetam sa credem ca stim tot despre toate si ca doar ce stim si vrem noi conteaza.
Pentru ca nu putem „construi” poduri de unii singuri cu enciclopedia din cap. Ci doar atunci cand reusim sa-l consideram pe celalalt suficient de important incat sa-l auzim, reusim sa ne conectam la nivel uman.
Si, ca intotdeauna, e alegerea noastra daca vrem sa fim opere de arta sau oameni.
Un răspuns
Salut!
Bine zici „ca acestor oameni le place sa se auda vorbind si e important sa gaseasca pe cineva dornic sa ii asculte. Indiferent pe cine.”
Am ajuns la o concluzie asemanatoare, incercand sa-mi explic puzderia de oameni care „au adoptat” un caine sau o pisica.
Oamenii vor sa vorbeasca… prin familie nu gasesc cine sa-i asculte… atunci isi cumpara o mata sau un caine si vorbesc cu animalutul.
Oamenii sunt destul de zdraveni la cap :) isi dau seama ca animalutul nu ii intelege, dar simt nevoia sa vorbeasca… sa dea din gura :) !