Sunt momentele de cumpana din viata fiecaruia. Atunci cand ai de luat decizii. Cand te afli fata in fata cu raspantii din ce in ce mai invaluite in ceata. Cand vezi mistretul indreptandu-se cu furie spre tine si realizezi ca nu ai timp sa fugi. Si ca unica sansa de a scapa este de a-l infrunta si rapune. Tu cu mainile goale, el cu dotarile sale cu iz de drujba. E nedrept, insa real. Si asta pentru ca o luna plina se afla deasupra capului fiecaruia dintre noi.
Unde e de fapt stapanirea de sine
In urma cu un an de zile, cel mai talentat fotbalist roman al tuturor timpurilor, Nicolae Dobrin pleca pe taramul de dincolo de luna. A luat cu el nebunia cu care si-a infruntat boala si in acelasi timp, detasarea usor ironica de om stapan pe calitatile sale, fata de cei care pretind ca sunt de neoprit, ca nu au limite. Si ca nimic nu ii poate dobori. Dobrin si-a asumat viciile, pasiunea si conditia de calator in aceasta lume, devenita de mult timp o gara unde ajung numai o parte dintre vagoane.
Ceea ce l-a facut unic a fost curajul de a inscrie in ciuda amenintarilor Securitatii, tupeul pozitiv de a nu juca la un Campionat Mondial (sustinandu-si cu fermitate opiniile care deranjau antrenorii) si nebunia de a vorbi despre fotbal pana cu cateva ore inaintea diminetii in care a plecat.
Povestea lui Dobrin trebuie spusa in scoli, parcuri si pe strada
“Gascanul din Trivale” si-a descoperit inca de tanar pasiunea pentru sport. Si a luptat pentru ea cu pretul marginalizarii sale.
Dar noi? De ce e nevoie sa ajungem la 58 de ani pentru a recunoaste faptul ca ne-am ales meseria in functie de ceea ce au crezut parintii ca e mai bine? De ce e nevoie sa ne chinuim intr-o relatie pe care nu ne-am dorit-o cu adevarat? Si de ce e nevoie sa ramanem implicati intr-un job sau proiect, desi nu mai simtim nicio motivatie? Doar pentru ca asa vor cei din jur sa facem? Doar pentru ca ni se tot spune ca avem o “obligatie morala” fata de cei care “au crezut in tine”? Doar pentru ca esti implorat cu lacrimi de crocodil, “nu poti sa-mi faci asta”?
Si oare doar acestea sa fie cauzele? Sau propria noastra neputinta de a ne trai viata? De a pasi inainte si de a spune clar ca noi nu vom mai accepta sa fim tratati precum un vitel care tocmai urmeaza a fi lovit cu o barda in cap. Si asta pentru ca in geanta noastra se afla o mitraliera.
Nevoia de a fi inteles este una dintre cele mai importante ale fiintei umane, dar de cele mai multe ori, oamenilor care ne cunosc fie nu le pasa, fie nu fac efortul de a intelege cum ne simtim la un moment dat.
– Mark Sanborn
21 de răspunsuri
Ovidiu, iti infiintez un fan club:)felicitari pentru articol si nu numai :)
Iti multumesc frumos, Lavy! :)
Cred ca sunt pe Empower oameni mai valorosi decat mine si care merita un fan club :) . Incurajarile ma ajuta sa sa merg inainte si sa progresez, sa tintesc tot mai sus.
O zi frumoasa iti doresc!
Lavy eu sunt prima care se inscrie in fan clubul Ovidiu Miron!Pentru ca il admir mult!Ovidiu,toate cele bune!
Elena, nu mai am cuvinte pentru a-mi exprima bucuria pentru cuvintele frumoase pe care mi le spui :) .
Sa ai parte de o saptamana placuta :) .
Esti inscrisa Elena:)Astept inscrieri in continuare!:)
Sper ca nu vobiti serios :P .
Nu merit atatea aprecieri.
fain articolul tau si m-a atras o intrebare din final :”de ce-am ramane implicati intr-un proiect/job, daca nu mai simtim nici o motivatie?”…si acum intrebarea mea ar fi: si ce te faci atunci cand ai un superjob, un super proiect, care din afara se vad asa cool si toti/majoritatea te invidiaza pt rezultate,dar nu te vezi compatibil/ori longterm cu acel superjob? Tot astepti pana se termina proiectul/ pt ca tot e asa de super ori renunti si cauti ceva care te implineste? ceva care-ti place sa faci? Cum sa renunti cand mai e doar 25% sa zicem? Nu vei fi doar un las? Cum le explici la parinti care deja te vad om mare si invatat/se mandresc oriunde cu tine, ca ti-ai „rafinat” gusturile si vrei sa mergi la scoala sa predai la copii??? Sau ca vrei un serviciu simplu ca orice om obisnuit ce munceste si vine acasa si se bucura de familie si de viata, nu de laurii conferintelor internationale si multumirea egoista ca ai vazut lumea si te-ai invartit printre numele mari? Cum te lupti cu reprosuri gen „nu oricine ajunge acolo”…ce mare „wow” pare si numai sufletul tau stie cat de mult isi doreste linistea, pacea si bunatatea, eleganta lucrurilor simple si frumoase, pe care ajungi sa le apreciezi atunci cand nu le mai ai, ori cand ai poate prea multe din altele ce te multumesc in alte planuri…Cam confuz postul meu asa e? Dar si articolul tau ma pune pe ganduri…
Ovidiu, iti dai seama ce s-ar intampla daca am vorbi serios? Eu pariez ca ar cadea cerul, bucatele-bucatele :) E drept, nu meriti chiar atatea, poate doar 98% din ele…
Roxana, despre ceva asemanator e vorba intr-o carticica mica-mare, „Oscar si Tanti Roz”. Oscar, un copilas, il intreaba la un moment dat pe Dumnezeu ceva si-i da doua optiuni: da sau nu. :)
Desi cand facem ceva e loc berechet pentru nuante, cand luam o decizie avem doar alb sau negru: pleci acum, cand simti ca nu-ti mai place si cand vrei altceva (dupa ce ai cugetat indelung in prealabil) sau stai pana se termina.
Sau, pentru un plus de culoare, ca pepenele: verde sau rosu, depinde de unde te uiti la el. :)
Daniela, multumesc tare mult de mesaj. Ai dreptate, „da sau nu ne scuteste uneori de nenumarate complicatii”…M-am uitat, evident si dupa carte (curiozitatea, ce sa-i faci?) si dupa ce-am vazut o recenzie superba pe bookblog si eram gata-gata s-o caut de cumparat am gasit-o pe scribd mai iute si abia astept s-ajung acas’ s-o citesc. Am trecut si pe la tine si-am vazut pe blognaiv ce frumos vorbesti de carte. M-a cucerit instant!
Uite ce lumina se facu de-odata si stii mai bine ce vrei, e atat de simplu: „da sau nu; n-ai decat sa tai varianta inutila”.Si lasam loc de nuante…viata-i asa de frumoasa si merita sa ne bucuram de toate nuantele ei si sa decidem cu fermitate.
Big hug si mersic inca odata!
Ca tot vorbeam de fan-cluburi, eu as face fan-club scribd :P
Foarte frumos spus, sa ne bucuram de nuantele vietii si sa decidem cu fermitate. Eu am de gand sa pun in practica la fel de frumos.
(imbratisareee? si eu, si eu :))
As vrea sa iti scriu si eu ceva , Roxana!!
Daca nu imi ascultam inima ori de cate ori mi-a soptit ceva… ajungeam acum … aaa!!! expert contabil (cel mai fericit caz prof. univ… eeee !!!) cu vila, 2-3 masini, agenda plina de ifose, burta plina de ulcere, inima la trap cu tot felul de tranchilizante colorate frumos… un sot nebun dupa masini de ultima ora pentru care trebuie tras zi si noapte la rapoarte… copii parsivi (mama te iubesc de mor daar te-as iubi mai al… daca mi-ai da bani sa schimb masina!!) si inca o suita de etc.-uri !! :)
In loc de asta… inima mi-a spus sa fac altceva… sa ascult oamenii cum povestesc frumos la o cafea.. sa ma plimb pe sub cetini noaptea pe luna plina la munte.. sa imi pun in cap brate de frunze azi-noapte-cazute-de-uscate, chicotind la 50 de ani ca o fetiscana de 15… sa scriu relaxata pe Empower!! In loc de foto acelea de pe blog despre care imi scriu oamenii cu incantare… o foto in ziar (severa, dar … ajunsa!!)
Normal avem NEVOIE si de astfel de oameni, ii admir… doar ca lor le-a spus mintea, inima, literatura (!) ca o pot face … si O FAC !!
Mie mi-au spus altceva… Asta este totul.
Acum serios, asa este, foarte de acord, trebuie sa fim foarte corecti cu noi si sa luam hotararile clar, net, rapid… Si mai ales… NU pe puna plina !!! :)
Sfatul meu ar fi ‘ASCULTA-TI INIMA SI IA REPEDE HOTARARILE DE CARE AI NEVOIE CA SA FII FERICITA, SA TRAIESTI VIATA DIN PLIN !! Ca merita!!’
Sa alegem imaginea care ne place noua – sau sa incercam si ce ne trag altii , daca suntem prea tineri, dar daca nu ne raspunde sufletului (de fapt, Gabriel, cam asta inseamana ‘inima’) DU-TE DUPA SUFLET, DRAGA, FARA SA ITI TREMURE GENUNCHII NICI MACAR O CLIPA!!! :)
Scuze, am fost prea indrazneata?? caci recunosc ca trag de mine ca sa postez… dar unde as ajunge daca nu as avea un strop de curaj… de nebunie??!!.. :) (pe luna cam plina, ca acum, ni se permite!!)
Roxana, viata e prea importanta pentru a o trai in functie de ceea ce spun altii.
Nu te simti in largul tau la acel loc de munca? Pleaca. Nu te simti in regula intr-un mediu? Pleaca.
Da, da. Stiu ca e usor de zis si mai complicat in realitate. Doar ca indiferent de santajul emotional al celor din jur, pana la urma va conta doar ceea ce tu iti doresti. Asta e cheia.
Daniela, oare cum arata un cer facut bucati? :P
Bun exemplul cu pepenele :) .
Cristiana, nebunia e chiar mai buna decat simplul curaj :) .
Nebunia a facut istoria intr-un fel sau altul. Nebunia a schimbat lumea. Luna plina are si parti pozitive :) .
Ovidiu (si Cristiana) mersi de reply. E foarte interesanta parerea ta, dar nu-i asa de usor cu acel „nu te simti in largul tau, pleaca”…cu atat mai mult cu cat am muncit enorm sa ajung aici, am avut rezultate excelente si satisfactii, doar ca nu m-as fi vazut long term pe aceasta pozitie, ori alegand cariera…Cred ca mai degraba trebuie sa ne infruptam din tot ce ne ofera viata, cu gura plina, fara sa ne gandim prea tare pe longterm; important e sa ne simtim bine. Si oricat ar fi de greu, mi-am adus aminte de cuvintele lui Winston Churchill:”Never never never never give up” pe care de multe ori le aduce pe tapet chiar Brian Tracy. Trebuie sa dam ce-i mai bun din noi pentru a finaliza ce-am inceput, nu sa plecam pur si simplu ca nu ne mai place. Toate la timpul lor.
Si m-a ajutat imens mesajul Danielei de ieri sa-mi dau seama cat de simplu poate fi: e da sau nu; si totul se simplifica…easy, isn’t it? Si te poti bucura de toate nuantele vietii…cu tot ce-i mai frumos si mai bun. Taiem mereu varianta inutila.
Doamne, cat e de frumoasa carticica mica-mare „Oscar si tanti Roz”…razi si plangi si razi si plangi…si te minunezi de sufletul cristalin si inocent al unui copil venit sa te invete muuuuulte!!! e absolut superba!
Roxana, draga mea, in momentul in care cineva iti pune alternativa in fata, iti dai seama poate chiar ca nu poti renunta la drumul care te-a ostenit o clipa, iar acesta este un raspuns al interiorului tau. Ai sters un geam de abur…
Pentru mine a fost simplu ca apa clara sa renunt la un renume, la cereri ale unor persoane din elita tarii (cea de calitate..), sa fiu perseverenta in visul meu… AL MEU, nu al altora care se vedeau deja lucrand si traind cu mine… adica traind visul LOR … O clipa mi-a parut rau de anii de munca nebuna pe care ii dadeam de-a dura intr-o parte si in alta… Dar pentru ca mi-am urmat visul s-a dovedit ca TOT CEEA CE AM FACUT CANDVA ERA EXPERIENTA ADUNATA PE CARE O PUTEAM FOLOSI… Adica o pot folosi permanent si pot ajuta oamenii cum nici nu am putut gandi atunci, la inceput… Au trecut 15 ani in care tot timpul am avut posibilitati sa fac lucruri teribile, sa castig teribil, sa ajung sa ating unele stele cu mana… Aaaa.. LE-AM VRUT PE ALTELE… PE ALE MELE…
A fost visul meu.
Poate visul tau a fost si poate este sa mergi mai departe – dar acum te clarifici in inima ta despre ceea ce vrei. Acum te-ai clarificat. Chiar si echilibrandu-te prin noianul povestirilor noastre.Este dreptul tau sa-ti atingi stelele tale cu mana !! Persevereaza, vei reusi !!
Iti doresc din suflet sa iti mearga din plin !!! Cu drag, Cristiana
Ovidiu.. :) Cred ca suntem cu totii niste nebuni superbi !!!! :)
Offf… ce bine imi e cand va citesc, si ce ma trage de maneca „frumusica asta de treaba” ce o faceti voi toti!
Draga Ovidiu,
Multzam iar de cadou!
Grozava imaginea cu „noi nu vom mai accepta sa fim tratati precum un vitel care tocmai urmeaza a fi lovit cu o barda in cap. Si asta pentru ca in geanta noastra se afla o mitraliera.”
Parca ma si vad cu o bazooka sau macar un Marlin, ascunse sub textura ca de covoras tesut a unei „gentute” de vitelus care merge la facut vanzari, de pilda…
Imi aminteste ce ce povestea Dr. Carlos Warter:
– Cand eram mic, toti incercau sa ma faca sa cred ca eu sunt asta (si el a desenat pe tabla figura clasica – omul facut din doua cercuri, unul mic si unul mare, unite cu o linie, plus liniile alea – manute si piciorute – terminate cu niste „maturici” – degetele), apoi, in timp, s-au muncit sa ma faca sa cred ca sunt asta (si a desenat un soi de caine), ba chiar asta (a mai adugat niste gogoloaie pe spinarea animalului, care acum semana cu un „magaro-caine”).
Si pana la urma,tot nu au reusit… :))
Eu il ascultam si tocmai imi pregateam iesirea din pielea magaro-cainelui, iar peste ceva vreme aveam sa fac o chestie pregatita vreo… douazeci de ani: sa stau pe banca in parc, citind si mancand mere, luni dimineata, in timp ce la ex-„office-ul meu” se muncea de zburau capace pe-acolo… Da, e si asta un vis: o vacanta „umana”. Dorita muuuuuult timp. Neavuta. Nepermisa. Pana cand am pus mana pe ea. Am tras si am lungit de ea. si mi-am luat una de un an jumate…
E unul din vise, mai am multe mari si din fericire, unele implinite. Unul maaaare, uriesoi, tocmai imi varsa in cap implinirea asta a lui…
De vise tre’ sa te tii ca pe planseta de surfing, trecand peste, prin, pe sub si dincolo de valuri… Cazi si te urci iar pe planseta, da’ nu-i dai drumu’ „neam”… Cu tupeul pozitiv de care zici, draga Ovidiu. Tre’ sa ai bratul tare, fundul si mai si, sa cazi si sa te ridici iar. Picioare zdravene, plamani si nervii tari. Plus aplecarea atentiei inspre ce iti spune inima, motorul si generatorul de vise. E batalie si lucru cu tine. Dar meritaaaaaa!
Draga Daniela,
Mii de multumiri pentru dar! Si tie, Roxana, multzam pentru pont! Am gasit si eu ” Oscar si Tanti roz” si ma incant iar si iar! E o minune! Tre’ sa dau firul mai departe…
Multumesc tuturor, grazie!
Roxana, interpretarea cuvintelor fostului premier englez poate fi inselatoare.
„Nu renunta” nu se refera si la drumurile alese gresit. Sigur ca fiecare e liber sa aleaga :) .
Cristiana, de ce sa ii privesti doar pe altii ca fiind „stele”?
Te-ai gandit la faptul ca tu esti cea mai mare stea din viata ta? Ca meriti acest renume pentru ca ai dat dovada de curaj?
Mikka, treaba buna facem doar impreuna. Singuri ce farmec am mai avea aici? :)
Ai idei foarte bune si te exprimi excelent! Si ai deja un mare as in maneca prin faptul ca ai constientizat forta de care dispui.