Cine sunt?
Ii intalnesti in birourile multinationalelor (mai nou din ce in ce mai des in open space), dar si in firmele romanesti mari. Sunt „cei care conteaza” din punct de vedere profesional si au varste cuprinse intre 35 si 50 de ani. Sunt cei care au reusit dupa 1990 iar sociologii ii denumesc „Generatia X”.
Si-au trait copilaria, adolescenta, poate si inceputul tineretii in comunism. Majoritatea au pornit de jos sau de acolo de unde eram cu totii in acele vremuri in care disparitatile sociale nu erau (sau nu pareau) prea mari.
Cum sunt?
Sunt oameni care s-au adaptat. Au reusit sa treaca prin tranzitii nesfarsite. Majoritatea s-au angajat la multinationale de tineri, spre disperarea familiei care le vedeau viitorul nesigur „la privati”. Si-au asumat riscuri, si-au schimbat profesiile, au invatat singuri sa vorbeasca engleza, sa lucreze pe calculator, sa conduca masina (companiei)…
La inceput au fost secretare, reprezentanti comerciali (un nume mult prea elegant pentru ce insemna comertul in anii ’90), reprezentanti medicali, asistente de vanzari, „omul bun la toate” care se ocupa de calculatoare. Au vazut multe, stiu multe despre „capitalismul salbatic” si cum sa rezisti aici.
In ce cred?
Au muncit mult, cred in efort, in rigoare si in dedicatie. Si acum muncesc mult – muncesc dimineata, seara si de multe ori in weekend. Se definesc prin ceea ce fac, locul de munca este extrem de important pentru ei.
In timp, au inteles cum poti avea succes. Acum vor sa se bucure de rezultatul muncii lor. Consuma de parca astfel ar vrea sa uite copilaria in care suspinau dupa orice nimic venit din Occident. Se bucura si etaleaza brandurile castigate cu mult, mult efort.
Cum se comporta?
Inteleg ce se intampla prin companii. Inteleg „politica” inevitabila, inteleg sedintele si echipele de proiect nesfarsite, isi dedica mult timp si energie rapoartelor. Stiu ca imaginea conteaza si au invatat sa se vanda. Isi petrec mult timp aranjand cifre sau vizite in teren pentru managerii de la Headquarters (centrul regional).
Nu le displac ierarhiile sau procedurile. Din contra, acestea le dau o senzatie de siguranta. S-au obisnuit sa nu primeasca feedback pozitiv pentru munca facuta, cred mai degraba ca „daca seful nu iti spune nimic, e bine”. Sunt obisnuiti sa se descurce singuri, le este greu sa ceara ajutorul, simt uneori ca e un semn de slabiciune.
Exista si un dar…
Ca orice generatie, si ei cred ca totul trebuie sa fie la fel. Si uneori se simt obositi si parca ar dori sa se relaxeze mai mult si sa se bucure mai mult de viata. Pentru ei echilibrul viata profesionala – viata personala nu este un concept steril, ci o cautare asidua.
In plus, in ultimii ani au inceput sa aiba subordonati nascuti dupa ’90 care par foarte diferiti si le ofera deseori provocari. Dar despre acest subiect, intr-un articol viitor.
6 răspunsuri
Ooo unul din subiectele mele favorite, ca tot sunt ‘in domeniu’ si ii observ mereu…
E o caracterizare corecta, insa prea ‘blanda’. In spate e multa mizerie…dar nu e neaparat ‘vina’lor, e o reactie de auto-aparare la mecanismul (auto)destructiv corporatist. La varful varfului, situatia e mult mai dura…
Echilibrul viata profesionala – viata personala…il vor obtine cand isi vor reaminti ca in primul rand sunt fiinte umane, nu fiinte sociale (asta e valabil pentru noi toti, de altfel…nu poti face pe ‘managerul’ si acasa, desi multi isi continua tendinta…). Despre asta – si despre multe aspecte corporatiste – am scris exact acum un an pe Empower o serie de 9 articole. Nimic nu s-a schimbat de atunci, nici problemele nici potentialele solutii…dar greu de crezut ca vor fi vreodate aplicate de catre ‘roboti’ sociali…
O caracterizare ce surprinde unele din aspectele legate de personalitatile celor la care se face referire. Nu e general valabila insa subliniaza anumite atitudini.
Ce urmeaza? Generatia Y?
Foarte frumos portretul. Felicitari Raluca!
Si eu fac parte din Generatia X si am realizat acum cativa ani in timp ce munceam de zor sa ma „adaptez” intr-o corporatie ca misiunea mea nu este sa ma adaptez la ce vrea seful cel mare si ce raport sa-i mai creez….misiunea mea este sa imi ating propriile obiective si sa traiesc conform propriilor valori. Adica rebeliune…Si e minunat!!!
Ceva bun despre incercarea de a obtine echilibrul bani – timp la birou (indeosebi pt. manageri) :
http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/facturile-ascunse-ale-dependentei-de-birou-143996.html
@ Marius: Interesant articolul, multumesc! Sunt de acord; uitam deseori ca nu suntem doar o functie sau o carte de vizita.
Legat de faptul ca as fi prea „blanda”, simt multa suferinta acolo…
@ Rodica: Multumesc frumos pentru comentariu. Stiu ce spui pt ca si eu am fost suficient timp acolo…
@ Ionut: Da, urmeaza episodul „Generatia Y” :-)
Raluca – mai curand ‘oftica’ :) inutila, intrucat ‘varfurile’, de care depinde (aproape) totul sunt ‘automate’ fara constiinta, greu de ‘transformat’…M-am linistit insa :)