Dupa ce am scris acest titlu, m-am auzit: “Cum adica?! Ori schimb ori accept? Sunt atatea lucruri pe care as vrea sa le schimb, sa le imbunatatesc, sa le fac diferit… Hm, cum sa accept ceva ce vreau sa schimb?”.
Poate cel mai dificil aspect emotional in gestionarea unei schimbari este acceptarea starii de fapt. Pentru a ne construi realitatea dorita (familia dorita, locul de munca potrivit, silueta optima, casa pe o vrem etc), avem nevoie sa pornim din prezent.
Acceptarea = a trai in prezent
Acceptarea inseamna a trai cu adevarat in prezent. A intelege pe deplin prezentul vietii noastre. O paralela utila este poate pentru cei care practica meditatia. In anumite traditii, meditam cu ochii intredeschisi si cu privirea defocalizata pentru a putea vedea si cuprinde astfel tot prezentul vietii noastre.
Deseori avem modalitati foarte ingenioase de a nu accepta prezentul. Una este simpla negare a realitatii (“nu fumez 2 pachete de tigari pe zi, sunt doar cateva”, “nu cred ca nu imi pot permite acel imprumut desi imi depaseste cu mult solvabilitatea”).
Apoi dificultatea de a accepta modul diferit al celuilalt de a vedea lumea si a reactiona (“ma simt furios pentru ca iubita mea doreste sa petreaca un concediu doar cu prietenele ei” sau “ma intristeaza lipsa lui de recunostinta, tinand cont de cat am facut pentru el”).
Lupta impotriva prezentului ne consuma foarte multa energie
Si aduce cu ea multe resentimente, ganduri si stari grele. Ne putem invinovati, ii putem invinovati pe ceilalti, devenim frustrati, suntem descurajati…
Este o lupta in esenta inutila. Mai mult, intr-un fel este auto-distructiva. Deoarece, dupa cum spunea Deepak Chopra…
Atunci cand ne luptam impotriva momentului prezent, ne luptam impotriva intregului univers.
Cred ca acceptarea este o linie de mijloc intre pasivitate si hiperactivism. Astfel, acceptand prezentul, nu sunt nici resemnat dar nici nu ma lupt inutil. Aleg echilibrul, deoarece prezentul este asa cum este dintr-un motiv bine intemeiat, chiar daca astazi poate nu inteleg pe deplin cum am ajuns aici.
Prezentul este imperfect
Desigur, prezentul este imperfect, asa cum este intreaga noastra viata, in sensul ca intodeauna mai putem evolua. Iar faptul ca este imperfect ne arata ca suntem vii si ca putem creste.
Acceptand imperfectiunea prezentului, putem evolua. Fara a ne judeca pentru cine suntem acum, ne putem da voie ca incet, incet sa devenim cine ne dorim sa fim.
2 răspunsuri
Citesc zilnic articolele publicate pe acest site si le citesc cu multa placere! cu unele subiecte rezonez mai bine decit cu altele, evident…dar subiectul cu „acceptarea” este de departe „hot topic”, cel putin pentru mine! Care vasazica si tu te intrebai „cum sa accepti ceva ce vrei sa schimbi?”! ca sa nu mai spun de cite ori simt cum creste iritarea in mine,de fiecare data cind, exprimindu-ma impotriva prezentului frustrant (desigur!), un prieten drag si intelept imi spune: accepta si invata-ti lectia de aici! Marianne Williamson spune ca orice lectie neinvata se intoarce la noi; ma recunosc atit de bine in anumite aspecte ale abordarilor mele de viata…!ma lupt cu 2 lucruri: acceptarea prezentului (de cele mai multe ori mult prea imperfect pentru gustul meu) si cu a ma judeca pentru propriul meu prezent, de care, faptul ca stiu ca sunt raspunzatoare, ma face sa ma simt si mai frustrata si vinovata. Tacticile mele „de lupta” sunt insa pe masura: practic (timid inca, caci cite „pietre de moara” am de dat jos din spate!)iubirea de sine si lucrez la intelegerea cu umilinta profunda si neprefacuta ca „altul ca mine nu mai este”( ca am o menire pe lumea asta!)…si de-aici, daca incep sa ma cunosc si sa ma iubesc (una fara alta nu prea merge!)pot apoi sa accept ce mi se intimpla, sa invat din ceea ce se intimpla si da, sa ma simt vie, sa ma eliberez!
@ andrade – M-a impresionat comentariul tau. Mi s-a parut foarte „reala” descrierea ta, si eu sunt de parere ca viata ne ofera aceleasi situatii pana reusim sa „ne invatam lectia” din ele…
Mai mult cred in solutia pe care ai gasit-o – „iubirea de sine”; acceptarea lumii incepe cu acceptarea noastra fara judecata…